Istoria satul Copanca

Un prim sat a apărut aici cu cca 2700 de ani în urmă, apoi încă unu în timpul Imperiului Roman, dar ambele au fost arse.

Stăpânirea moldovenească datează peste aceste ținuturi încă din secolul XIV-a. Se știe că în acest secol Cetatea Tighinei devine o vamă de mare însemnătate pentru Țara Moldovei. Tighina, fiind așezată pe vechiul drum comercial ce ducea spre Crimeea, constituia un punct de mare atracție pentru locuitorii din aceste părți.

Pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun în 1410 ținuturile din Balta Nistrului fiind stăpânite de Domnitorul Moldovei, prezentau o bogăție însemnată.

În 1429 pe 31 august Alexandru cel Bun dăruiește Gârla (Iezerul) Zahornei din Baltă, situată la Nord de Copanca, Mănăstirii Neamțului din Moldova, cu scopul de a înzestra cu bunuri mănăstirea.

În actul de dar se scrie astfel: „Prin harul lui Dumnezeu, eu, Voievodul Alexandru, domnitorul pământului Moldovei, înălțăm acest semn și această foaie a noastră tuturor celor ce o văd sau aud, cinstind ceea ce am făcut pentru sănătatea noastră și pentru mântuirea noastră și am dat mânăstirii de la Neamț, Înălțarea lui Hristos, lacul de lângă Nistru numit Zagornoe, și stupina - pe Zagornoe pentru veacuri cu toate aceste venituri ce vor veni de la ei, de dragul câte căruțe vor trimite de la mânăstirea Neamț fie pentru pește, fie pentru miere sau orice treabă, ca de la ei să nu li se ea tribut nicăieri pe pământul nostru, nu pe orice loc, nu spre vad, ca să nu câștige nimic în frica marii noastre execuții. Iar cine ar vrea să ea de la ei tribut, fie în ce vremuri, un asemenea va fi blestemat de Domnul Dumnezeu și de Maica Sa Preacurată și de toți sfinții, Amin. „Scris în anul 6937 (adică 1429 d.Hr.) în ziua de 31 august.”

Zagorna, zona cu fânețe și cu pâlciuri de copaci. În timpul inundațiilor apa acopere complet această zonă, ridicându-se până la coroana copacilor
Foto: Buletinul... Anii 1930

Ceva mai târziu, Balta Leontinei situată la Sud de Copanca, a fost și ea dăruită Mănăstirii Moldovița din Moldova de Sus (Bucovina).

Fiul lui Alexandru cel Bun, Ioan Voievod, Domnitorul pământului Moldovei, a renovat Mănăstirea Neamț și a întărit mănăstirea cu „mlaștina de lângă Nistru, numită Zagornoe, lacul cu gârlele sale și stupina din Zagornoe și pentru fiecare an douăsprezece butoaie de vin din desetina nemțească”. Domnitorii următori confirmau acest dar al lui Alexandru cel Bun și adăugau ceva de la ei, astfel încât s-a format suprafața de pământ care au devenit mai târziu moșiile Copanca și Chițcani. Așa spre exemplu, mănăstirea primește și de la Ștefan cel Mare unele danii: la 13 iulie 1463, domnul o scutește de desetină pe care trebuiau s-o dea prisăcile ei din hotarul Zahornei la Nistru, iar la 1 aprilie 1470 îi acordă privilegiul de a nu plăti vama pentru trei care de pește.

15 martie 1527 Domnitorul Petru Rareș se hotărăște a mări dania strămoșului său Alexandru cel Bun și dăruiește Mănăstirii Neamțului satul Copanca din Gura Zahornei cu toate iazurile și gârlele din regiunea Bălții.

Bogățiile din Gârla Zahornei au fost administrate de călugării trimiși de la Mănăstirea Neamțului.

Adese ori acești călugări aveau nemulțumiri din parte unor locuitori din Copanca, care împiedicau pe călugări în stăpânirea Gârlei Zahornei și erau cazuri când conducerea Mănăstirii Neamțului trebuia să intervină pe lângă Domnitor, ca să se pună în vedere pârcălabului din Cioburciu să ia toate măsurile, ca locuitorii din Copanca să nu stingherească buna orânduială de acolo.

Mănăstirea Noul Neamț. Anii 1910
Foto: История Ново-Нямецкого Монастыря. Anii 1910

Astfel, Domnitorul Aron Vodă, în 1592 intervine și pune în vedere pârcălabului din Cioburciu (la Sud de Copanca) ca fiii unui locuitor din Copanca numit Malic împiedică pe călugări să stăpânească, în liniște, Gârla Zahornei de pe lângă Copanca și că despre aceasta i s-a adus la cunoștință de către călugării Mănăstirii Neamțului.

Domnul atrage atenția pârcălabului despre cele întâmplate și ordonă ca pe viitor călugării să poată administra averile, nefiind împiedicați din partea localnicilor.

Copanca păstrează caracterul său juridic de pământ mănăstiresc până la anul 1593. În 1593 aceste moșii au fost luate împreună cu cetatea Bender și întregul ei județ în vistieria turcească fiind scoase de sub controlul fraților Lavrei Neamțului. Din cauza violenței turcești, călugării Lavrei nu au putut să supravegheze și să gestioneze aceste moșii. Ele erau conduși și stăpâniți de turci. Cetea Tighinei cu tot ținutul său devine raiaua Benderului. Mănăstirea își pierde moșiile sale Chițcani – Copanca, iar călugării sunt alungați de pe moșiile donate de voivozii Moldovei. Copanca va sta sub stăpânirea turcească până la anul 1812, când Basarabia va fi răpită de către Ruși cu scurte intermitențe înaintea acestui an, pricinuite de desele războaie dintre Ruși și Turci.

Călătorul turc Evlia Celebi trece pe aici în vara anului 1660 și este uimit de frumoasele gospodării, de livezile și grădinile de zarzavaturi de pe lunca Nistrului. El se întreține în convorbiri cu mai marele satului Copanca și al altor siliști de pe aici, care era un agă turc. Această siliște este fixată și pe harta din anul 1648 a inginerului francez Guillaume Le Vasseur de Beauplan.

În 1771 Moldova a fost ocupată de trupele ruse ale Ecaterinei în timpul războiului ruso-turc. Rușii au luat de la turci cetatea Bender, iar odată cu aceasta și moșiile lavrei Neamțului Chițcani și Copanca. Starețul lavrei Neamțului, Varlaam, a început să încerce să vadă, dacă ar fi posibil să restituie cumva mănăstirii aceste moșii. Starețul Varlaam a apelat la Feldmareșalul Rumianțev cu o cerere de returnare a moșiilor în posesia mănăstirii, prezentând documente și explicând momentul și motivul înstrăinării. La 18 ianuarie 1772 Feldmareșalul Rumianțev i-a scris comandantului cetății Bender un ordin ca să cerceteze cazul acestor moșii ale Mânăstirii Neamț și dacă se va dovedi ca ele aparțineau cu adevărat mânăstirii și au fost luate de turci cu forță, să le întoarcă mănăstirii.

Un ordin cu același conținut a fost trimis de Feldmareșalul Rumianțev și comandantului Cetății Bender, lui general-maior Ozerov la data de 21 aprilie 1772.

În 1774 starețul Mănăstirii Neamț și-a repetat cererea Feldmareșalului Rumianțev de a returna mănăstirii moșiile Copanca cu toate lacurile aflate pe ea. Feldmareșalul Rumianțev, primind petiția, a trimis-o la 23 ianuarie 1774 cu un nou ordin generalului-maior Fon-Reiser.

În acea perioadă au și fost plantate prin partea locului primele livezi mari de pruni, peri, nucari. Începe și cultivarea de zarzavaturi în lunca Nistrului. Memoria satului mai păstrează amintirea acelor vremi, eternizată în denumirea diferitelor locuri, cum ar fi Grădina Turcului. Cică, acolo avea livadă un bei turcesc. Tot lui aparținea și prima lozniță. Între altele, Copanca de pe atunci figurează și pe harta lui Dimitrie Cantemir, care ilustrează opera sa „Descrierea Moldovei”.

Pentru a restitui moșia mănăstirii, starețul a fost obligat să prezinte o adeverință de la Divanul Principatului Moldovei că moșia Copanca într-adevăr aparține mănăstirii. Acea adeverință ia fost dată starețului la data de 30 martie 1774.

Dar nici după prezentarea acestor dovezi, obținute cu mare cheltuială și dificultate, moșia Copanca nu a fost restituită în stăpânirea mănăstirii. Starețul a fost obligat să prezinte o adeverință de la sătenii din Copanca că ei cunoșteau și au auzit de la strămoși despre proprietatea moșiei Copanca de către monahii lavrei Neamț. Mănăstirea a trimis în satul Copanca pe ierodiacon Iacov Stamatii (ulterior mitropolit din Iași) cu actele donatorului. Pe data de 26 iunie 1774 el dobândește următoarele declarații, semnate de către preotul din sat:

„Noi, locuitorii satului Copanca, dăm această mărturie a noastră părintelui Ierodiacon Iacov, ca să se știe că măria sa, ajuns cu certificatele Mănăstirii Neamț de moștenirea satului Copanca cu toate gârlele, golfurile și lacurile incluse în componența Copancei și am fost chemați la cetatea Bender de către comandantul colonel și cavaler Focat și de plaț-maior Savva Petrovici au fost întrebați despre toate marcajele și numele lacurilor, precum și întrucât moșiile, unde ni s-au citit hrisoavele mănăstirii și toate mărcile actuale, sunt de acord cu acele hrisoave, că și-au păstrat până și astăzi numele. Totuși, noi și părinții noștri nu ne amintim când mănăstirea avea acele moșii, ci doar de la bunici am aflat că acele moșii aparțin Mănăstirii Neamț, care le-a stăpânit până la ocuparea lor violentă de către turci, după care călugării nu mai aveau drept la moștenire, în dreptatea cărora, cu bună conștiință dăm aceasta părintelui Iacov cu semnăturile noastre și aplicarea degetelor noastre. La 26 iunie 1774 sătenii Copancei au semnat că preotul Vasilie a fost personal. Toader fiul lui Pancrati, ecusar bătrân. Stavila fiul lui Gavriila bătrân, Parfenii fiul lui Copancean, bătrân. Vasilii Chiricuța, bătrân. Toader Ficta, bătrân. Ionița Mihalachi, bătrân. Toader Sonecu și Grigorie Decusar bătrân”.

În sfârșit pe acest proces a fost anchetat și Mitropolitul Moldovei Chir-Gavriil Callimah. Mitropolitul a confirmat că moșia Copanca a fost luată cu sila de turci și nu a fost procurată de ei de la mănăstire, iar Mănăstirea Neamțului are toate drepturile de a deține Copanca și tot ce se află pe ea. Moșiile au fost recunoscute ca aparținând lavrei Neamțului.

La 21 iulie 1774 a fost încheiat Tratatul de pace Cuciuc-Cainardji între ruși și turci. Județul Bender a rămas în posesia turcilor împreună cu moșiile Copanca și Chițcani. Procesul returnării lor Mănăstirii Neamț a fost închis.

În 1806, când guvernul rus în timpul celui de-al 3-lea război ruso-turc și-a extins din nou influența asupra Moldovei și a ocupat-o cu trupele sale, lavra Neamțului a depus din nou o cerere pentru returnarea stăpânirii pe moșiile Copanca și Chițcani. De data aceasta problema a continuat și după 1812, când, potrivit Tratatului de la București, partea Moldovei situată între Prut și Nistru a fost anexată la Imperiul Rus.

În anul 1845 procesul se apropia de o încheiere favorabilă și Mânăstirea Neamț a fost recunoscută drept proprietară a moșiilor. Moșiile urmau să fie returnate, dar bătrânul lavrei, neștiind starea problemei, a scris guvernului rus că Catedrala Lavrei lasă problema moșiilor Chițcani și Copanca în seama bunăvoinței și milei Țarului Rus. Împăratul Nicolai Pavlovici, după ce a primit un astfel de răspuns de la Catedrala Lavra la 26 octombrie 1845 a hotărât ca moșiile Copanca și Chițcani să fie luate în trezorerie și ca mănăstirii să fie plătit cu bani conform evaluării.

La 10 iunie 1852 s-a făcut o evaluare a moșiilor și valoarea lor a fost stabilită la 224 183 de ruble 62 copeici. Se hotărâse deja ca mănăstirea să primească prețul proprietății și să-și cumpere o moșie dincolo de Prut. Dar această decizie nu a fost pusă în aplicare.

Numit în 1858 ca administrator al moșiilor lavrei din Basarabia, ieromonahul Teofan Cristea a refuzat să primească venituri din moșii, care au fost calculate de Guvernul Rus pe perioada din 1821 până în 1859 în valoare de 112 226 de ruble 243/4 cop. și de cheltuielile de judecată pentru desfășurarea procesului de returnare și a cerut restituirea moșiilor Copanca și Chițcani în stăpânirea mănăstirii, așa cum intenționa guvernul să facă în 1845.

Petiția lui Teofan de a restitui moșiile Copanca și Chițcani în stăpânirea Lavrei Neamțului a fost încununată cu succes. La 18 noiembrie 1860 a urmat Aprobarea Supremă a propunerii comitetului de miniștri privind întoarcerea moșiilor Copanca și Chițcani în stăpânirea Lavrei Neamț.

Aflând de decret milostiv al Împăratului Rus că moșiile Copanca și Chițcani trebuiau restituite în stăpânirea Lavrei Neamțului pentru ca asupra lor să se poată ridica o nouă mănăstire, părintele Teofan, încântat, s-a întors din Sankt Petersburg în Basarabia și a informat despre aceasta pe frații Lavrei Neamțului din Moldova.

Părintele Teofan, conștient de acest lucru, a intrat la 11 aprilie 1861 cu o cerere către Arhiepiscopul Chișinăului și Hotin Antonie (Șocotov), pentru permisiunea de a înființa o nouă mănăstire pentru bărbați în moșia Copanca și Chițcani, care aparținea Lavrei Neamțului. La 23 aprilie, ca răspuns la cererea menționată a ieromonahului Teofan, a fost emisă o hotărâre de către Arhiepiscopul Antonie ca Consistoria să informeze pe ieromonahul Teofan că, privind înființarea unei mănăstiri moldovenești pe moșia Copanca se petrece o corespondență cu miniștrii Afacerilor Externe, Proprietate de Stat și Afaceri Interne, iar atunci când corespondența va fi finalizată, va urma și o decizie cu privire la înființarea mănăstirii.

Cu toate că decretului Imperial din 18 noiembrie 1860 privind revenirea moșiilor Copanca și Chițcani în stăpânirea Mănăstirii Neamțul-Secu, pr. Teofan, însă, nu le-a primit. Dimpotrivă, în Basarabia a aflat că mai are în față o lungă și grea luptă pentru a obține moșiile mai sus menționate pentru stăpânirea lavrei sale și pentru a întemeia pe ele o nouă mănăstire. Guvernul local basarabean pe neașteptate pentru el l-a anunțat că moșiile nu i se pot restitui sub nicio formă. Nedumerit în legătură cu adevăratul motiv al unei astfel de întorsături a evenimentelor și dorind să realizeze primirea moșiilor în stăpânirea mănăstirii care l-a autorizat, pr. Teofan a mers din nou la Sankt Petersburg pentru a cere restituirea moșiilor. Aici pr. Teofan a fost informat că moșiile nu pot fi restituite, întrucât mitropolitul de la Iași Sofronie Miclesco, care îl autorizase, a murit la 18 mai 1861, iar autoritatea care i-a fost dată de mitropolit la 13 aprilie 1861 nu putea fi valabilă.

Conform legii din 1868 țăranii primiseră nadeluri, noi sectoare de pământ. Dar ei mai continuă să arendeze pământ care din nou aparținea mănăstirii, de data aceasta Mânăstirii Noul Neamț de la Chițcani. Ea stăpânea aici și la Chițcani 9 510 des. de pământ, plăteau anual mănăstirii 924 ruble. Se mai plăteau anumite sume de bani și pentru peștele prins în Nistru. Dar se prindea pește destul, deoarece sătenii îl vindeau chiar și în Chișinău.

În 1904 Grigore Budeac sapă cea mai adâncă fântână arteziană din sat – 57 m.

Impozitele și diferitele pierderi au pus o povară grea asupra țăranilor. Pe lângă impozitul de bază pe teren, țăranii plăteau taxe locale și comunale.

Ca urmare a reformei agrare din 1918–1924 țăranii din Copanca au primit pământ de la Mălai, moșia Văratic-Puhoi (acum satul Văratic, raionul Ialoveni) la 60-70 km de satul Copanca. Era extrem de incomod pentru țărani să cultive aceste pământuri, fiind atât de departe de ele. Astfel, neputând plăti impozitele la timp, aceștia se îndatorau și în cele din urmă erau nevoiți să cedeze pământurile celor care puteau respecta termenii contractului cu statul și alți creditori. Unii dintre ei chiar au și rămas pe acele locuri, creându-și acolo familii, construindu-și gospodării.

În 1927 lipovenii construiesc o biserică de lemn. Această biserică e construită pe lotul donat de Petre Comarov.

În perioada anilor 1934-1940 Copanca a purtat denumirea de comuna „I. G. Duca”, județul Tighina, plasa Bulboaca, oficiul Căușeni. Aceasta era denumirea oficială a satului Copanca.

Din aprilie 1944 s-a revenit din nou la denumirea istorică a satului Copanca, raionul Bender.

28 iunie 1940 a fost ziua renașterii sociale a Moldovei. Ca urmare a reformei funciare în Moldova au avut loc schimbări social-economice profunde. Proprietatea pământului a fost lichidată, gospodăriile chiaburești au fost reduse semnificativ și nu mai existau țărani fără pământ.

Distanța de la Copanca până la Văratic aproximativ 60-70 km
Foto: https://www.google.com/maps

Dar munca constructivă pașnică a fost întreruptă de atacul perfid al agresorilor fasciști. În anii războiului fasciștii au făcut pagube enorme poporului Moldovenesc.

Din aprilie până în august 1944 Copanca și Chițcani au fost câmp de operații în cadrul operațiunii Iași-Chișinău. Satul Copanca a fost complet distrus.

Era greu de restabilit satul de după război și toată lumea a înțeles imposibilitatea de a depăși singuri sărăcia și devastarea. În 1949 sătenii au creat ferme agricole colective formate din trei colhozuri: „25 let Sovetscoi Moldavii”, „Țăranul Sovietic” și „Serghei Lazo”. Datorită asistenței logistice mari oferite de guvern economia distrusă a fost rapid restabilită.

În 1950 satul avea o bibliotecă, un club, o clinică, un cinematograf mobil, o casă de economii, o centrală electrică, telefon, o maternitate, un magazin din sat și o ceainărie.

Faima satului, împreună cu vestitele-i livezi, a moștenit-o colhozul „Lenin”. În 1952 țăranii din Copanca s-au unit într-o cooperativă agricolă numită V. I. Lenin. Primul său președinte a fost ales țăranul local Gheorghe Trofimovici Bolfa. Irigarea pământului, utilizarea îngrășămintelor minerale, desigur, au făcut să sporească și rodnicia solului. Cu dânsul în frunte Copanca s-a ridicat în văzul lumii, ca unul dintre cele mai bogate și bine amenajate sate din întreaga țară. Colhozul devenise „campion” al Moldovei în ce privește puterea bănească în medie a unui hectar de pământ.

Centrul satului Copanca
Foto: Muzeu Copanca

Foarte mul s-a schimbat pământul – principalul mijloc de producție agricolă. În trecut în ciuda penuriei teribile de pământ suprafețe fertile destul de mari din câmpiile inundabile de lângă Nistrul Mort au fost inundate. Acolo unde erau mlaștini cu malarie, acum înfloresc și dau roade grădinile.

Gheorghe Bolfa – plugar, devotat gliei cu trup și suflet, însă cu vederea mai ageră decât la ceilalți consăteni ai săi, el găsea o piață bună de desfacere pentru producție (pe atunci colhozurile aveau dreptul să-și realizeze recolta supraplan oriunde și pe preț liber), asigurând gospodăria cu materiale de construcție, tehnică, proiecte interesante. Bineînțeles, în slujba baștinei erau puse și împuternicirile sale de deputat. Astfel, în scurt timp vechia Copancă capătă un aspect modern. Piața sa centrală e împodobită cu monumentul măreț al eroilor-liberatori ai satului, iar împrejur apare un complex de edificii de uz public: Casa de Cultură, două școli medii – una moldovenească și alta rusă, o librărie „Luminița”, un oficiu poștal, o cafenea, magazine și blocuri administrative, cinema, centru radio, grădiniță.

În 1955 au fost construite un hotel și un spital cu 35 de paturi. În sat au apărut o garsonieră, o farmacie și o baie. S-a construit o brutărie.

În anii 1955–1960 colhozul a construit o autostradă prin centrul satului, care făcea legătura între Copanca și un sat vecin, unit cu drumul spre orașul Bender.

Pentru combaterea dăunătorilor de grădini se folosește aviația
Foto: Muzeu Copanca - Anii 1960

Ciudat lucru – satul, înconjurat de apele Nistrului cu o mulțime de gârle și iazuri, tocmai de apă ducea lipsă încă de pe timpuri. De apă potabilă. Aceasta a fost una din probleme vechi, ce le-au lăsat moștenire Copancei noi trecutul. Ceea ce provoca adesea diferite boli.

Deci, împodobindu-se, satul avea nevoie și de un apeduct. În anul 1956 apa curată a venit pe sub pământ prin țevi la mulți gospodari în ogradă ori chiar în casă.

În 1957–1959 pe terenurile colhozului a fost finalizată construcția a patru stații de pompare. În plus, pe Nistru a fost construită o stație de pompare plutitoare.

Din 30 martie 1962, prin Ucazul Prezidiumului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, Copanca trece în componența raionului Tiraspol.

Spre anul 1964 colhozul „V. I. Lenin” avea deja 60 de tractoare. Pentru combaterea dăunătorilor de grădini se folosea aviația. Se construiesc mai multe obiecte de menire social culturală.

În 1966 e decorat cu Ordinul Lenin și Steaua de aur „Erou al Muncii Socialiste” președintele colhozului „V. I. Lenin” Gheorghe Bolfa, care a fost și deputat Sovietului Suprem al RSSM.

Pe data de 1 ianuarie 1973 satul Copanca intră în componența raionului Slobozia. Până la formarea Sovietului sătesc Cremenciug, satul Cremenciug cu moșia sa sovhozul „Moldavia”, intră în componența sovietului sătesc Copanca.

Din ianuarie 1993, conform împărțirii administrativ-teritoriale a Moldovei, Copanca face parte din componența raionului Căușeni.

* * *

- История Ново-Нямецкого Свято-Вознесенского Монастыря. Кишинёв. Епархиальная типография, Харалампиевская ул., №42. 1911

- Buletinul Institutului de Cercetări Sociale al României. Regionala Chişinău. Tomul II. Chişinău. „Tiparul Moldovenesc” 1938

- Копанка 25 лет спустя. "Наука". Москва 1965

- Ploile baștinei. Boris Marian. Chișinău 1985

- Localitățile Republicii Moldova. Fundația „Draghiștea”. Chișinău 2002

- Copanca - sat din Valea Nistrului de Jos. File de istorie. Valentin Nicul. „Pontos”. Chișinău 2024