satul Copanca, raionul Căuşeni


(1 ian. 2004). R. Nistru. Distanţa pînă la Căuşeni - 20 km, pînă la Tiraspol - 15 km, pînă la Chişinău - 81 km. Biserica "Adormirea Măicii Domnului" (1859). Populaţia - 5.138 de oameni. 2 liceuri, 2 biblioteci, casă de cultură, grădiniţă de copii, ambulatoriu, farmacie, brutărie, staţie de telefoane, oficiu poştal, casă de economii, stadion, cîteva magazine, baruri, cafenele.

Una dintre cele mai vechi localităţi Copanca, aşezată pe moşia Zaharna, este pomenită într-un document semnat de Alexandru cel Bun la 31 aug. 1429. Domnitorul, însă, mai cunoştea aceste locuri şi în 1410 ca foarte bogate în peşte şi vînat. Oficial mai este pomenită într-un document emis de Domnitorul Ţării Moldovei Petru Rareş în 1527, 15 martie, cînd Măria Sa a dăruit-o împreună cu toată moşia, gîrlele, iezerele Mănăstirii Neamţu de peste Prut. Dar caracterul mănăstiresc al satului a fost pierdut după 1593.

Pe la marginea satului trece cunoscutul Val al lui Traian, urmele căruia se văd bine pînă azi. Acest Val, cîndva înalt şi dur, ridicat la înc. sec. II e. n. de la Dobrogea pînă la Moldova de sud-est, a fost martorul multor invazii şi atacuri inamice.

Primul sat a apărut aici cu cca 2.700 de ani în urmă, apoi încă unul în timpul Imperiului Roman, dar ambele au fost arse. De la invadatorii nomazi au rămas 3 movile funerare.

Călătorul turc Evlia Celebi trece pe aici în vara a. 1660 şi este uimit de frumoasele gospodării, de livezile şi grădinile de zarzavaturi de pe lunca Nistrului. El se întreţine în convorbiri cu mai marele satului Copanca şi al altor silişti de pe aici, care era un agă turc. Această silişte este fixată şi pe harta inginerului francez G. Beauplan.

Harta veche a Ucrainei din a. 1648 în limba latină.
Autor Guillaume Le Vasseur de Beauplan.

După 1812 stăpînii vechi n-au fost recunoscuţi şi moşia satului devine un domeniu al familiei imperiale ruse. În 1827 la cele 141 de familii de ţărani moldoveni se mai adăugaseră 20 de familii de ucraineni şi 5 de evrei - un total de 857 de locuitori, care posedau 3.765 des. de pămînt arabil şi fîneaţă, 215 ha de livezi şi vii, 1.020 de vite cornute mari, 460 de oi, 144 de cai. Pădurea de alături se întindea pe 2.002 des., bălţile şi stufăriile pe 1.570 des. La Zaharna şi Ezercani încă nu se ara, rămîneau intacte şi cele 20 des. de sub Valul lui Traian, despre care locuitorii ştiau.

Satul Copanca

Din 9 martie 1860 ne parvin şi primele mărturii despre şcoala bisericească parohială din Copanca. De asemenea, în acea vreme sunt dislocate aici şi unităţile militare din regimentul 15 de infanterie Zamorski, care erau asigurate cu hrană şi cazare de săteni. Apoi mai aflăm şi despre un oarecare plutoner Catană, asupra căruia sosesc plîngeri. Catană devine, după cum se vede, gradat în armata rusă, dar el se purta urît cu sătenii. Plîngeri se scriu şi asupra postelnicului Balica.

Locuitorii comunei cu 60 de ani in urmă erau fără cultură. In anul 1937 predomina analfabetismul. Din adolescenți constituiau 40% si din maturi 90% erau analfabeți. Deci, fiecare al doilea locuitor nu era capabil sa citească. Mai tîrziu datorita avîntului industrial s-au înființat scoli. In 1951-1952 analfabetismul a fost aproape lichidat. Nivelul cultural l-a ridicat instituția de învățămînt. Școlile pe atunci erau amplasate cu cîteva locuințe. In 1960 în școală învățau 1375 persoane în 2 schimburi. Pentru mulți moldoveni limba rusă devine a doua limbă națională. Componenţa clasei era de circa 33 de elevi, dintre care circa 19 elevi cu mama și cu tata de origine moldovenească și 9 elevi a căror sau mama sau tata erau de origine rusă. Colectivele pedagogice aveau principala intenție pentru a îndrepta și a accentua învățătura despre temeliile și forțele de munca a colectivizării. Pentru persoanele mai în vîrstă funcționau școlile serale. Oamenii erau convinși ca trebuie sa-şi dezvolte capacitățile. Prima școală serală a fost înființată in anul 1959. În prezent învățămîntul capătă un asalt în dezvoltare. În Copanca se află instituțiile de învățămînt cu un nivel înalt de dezvoltare: Liceul Teoretic “Vasile Alecsandri”, Liceul Teoretic ”Prometeu”. La fel funcționează: un spital, o farmacie, magazine, o casa de cultură…

În trecut Copanca se bucura de o faimă mare, care a promovat prilejul de a i se da glorioasă denumire ”California României”. Pomicultorii ne arătau cauza acestei glorii. Ei spuneau că 2/3 din exportul total al fructelor din țară venea din regiunea Copanca – Chițcani – Talmaz. Ei spuneau că un ha de livadă în plină fructificare regiunea asta poate produce 35-38 mii kg de fructe. Statul avînd aici 1715 ha, poate ridica deci, într-un an plin de rod, 60-65 milioane kg fructe, iar țăranii în tot cuprinsul bălții avînd 3285 ha au posibilitatea să recolteze 110-120 milioane kg (grădinile din balta Copanca au o extindere de cca. 5000 ha). Este într-adevăr o regiune, care merită gloria, pe care o are fără extragere.

Livezele satului Copanca

281 de case, 1.656 de locuitori - aceste date ne vorbesc de la sine că în 1875 Copanca deja e un sat mare şi frumos. În curţile oamenilor se întreţineau 320 de cai, 630 vite cornute mari, 2.200 de oi. Țăranii primiseră şi nadeluri, noi sectoare de pămînt, conform legii din 1868, dar ei mai continuă să arendeze pămînt care din nou aparţinea mănăstirii, de data aceasta Mănăstirii Noul Neamţ de la Chiţcani. Ea stăpînea aici și la Chițcani 9.510 des. de pămînt plăteau anual mănăstirii 924 ruble. Se mai plăteau anumite sume de bani şi pentru peştele prins în Nistru. Dar se prindea peşte destul, deoarece sătenii îl vindeau chiar şi în Chişinău.

Dar se mai fixează şi întîmplări de altă natură. La 24 sept. 1863 este devastată gospodăria răzeşului Maxim Gîdelică. Apoi acelaşi lucru se întîmplă pe rînd şi cu gospodăriile lui Toadre Frunză, Andrei Ponomarencu, Anton Novic, vinoveții rămîn însă necunoscuţi. La 31 iulie 1877 Leonid Socolovici din Copanca este deposedat de o geantă cu bani şi documente la marginea oraşului Chişinău.

Prezintă interes datele despre natalitatea şi mortalitatea din acest sat de livădari şi grădinări. Astfel, în 1890 aici se nasc 104 copii şi decedează, mari şi mici, 51 de locuitori, în 1910, respectiv, 128 şi 49, în 1920 - 116 şi 56, în 1930 - 155 şi 44. Este evident sporul natural al populaţiei chiar în pofida multor epidemii şi nenorociri, de care pe atunci satul nu se prea putea apăra, natalitatea de 2-3 ori întrece mortalitatea. O influență pozitivă, desigur, o avea abundenţa de legume şi zarzăvaturi, aerul curat, apa potabilă bună. Bolnavii se tratau în temei cu miere de albine şi celelalte produse ale albinăritului, care aici era cît se poate de dezvoltat. În 1904 Grigore Budeac sapă cea mai adîncă fîntînă arteziană din sat - 57 m.

Recensămîntul publicat în 1923 constată în Copanca 710 gospodării, în care îşi duceau viaţa 3.221 de oameni (1.541 de bărbaţi şi 1.680 de femei), cu 799 de oameni mai mult decît la recensămîntul din 1897 (2.422 de oameni: 1.216 bărbaţi şi 1.206 femei, marea majoritate creştini ortodocşi). Ei macinau făina la moara cu aburi din Chiţcani, care se bucura de popularitate în împrejurimi.

Faima satului, împreună cu vestitele-i livezi, a moștenit-o colhozul ”Lenin”, condus timp de trei decenii de către Gheorghe Bolfa, Erou al Muncii, băștinaș și livădar de viță. Cu dînsul în frunte Copanca s-a ridicat în văzul lumii, ca unul dintre cele mai bogate și bine amenajate sate din întreaga țară. Colhozul devenise ”Campion” al Moldovei în ce privește puterea bănească în medie a unui hectar de pămînt.

Satul Copanca

Iată și secretul: hectarul acela era plantat cu meri, peri, pruni, populația era specializată în valorificarea acestor culturi, brigadierii care, cunoscîndu-și din fașă cum s-ar zice, subalternii, știau cu ce sa-i îndemne la muncă spornică și, bine înțeles, își avea rodul său și președintele Bolfa! Plugar, devotat gliei cu trup și suflet, însă cu vederea mai ageră de cît la ceilalți consăteni ai săi, el găsea o piață bună de desfaceri pentru producție (pe atunci colhozurile aveau dreptul să-și realizeze recolta supraplan oriunde și pe preț liber), asigurînd gospodăria cu materiale de construcție, tehnică, proiecte interesante. Bineînțeles, în slujba baștinei erau puse și împuternicirile sale de deputat. Astfel, în scurt timp vechea Copancă capătă un aspect modern: piața sa centrală e împodobită cu monumentul măreț al eroilor-eliberatorii satului, iar împrejur apare un complex de edificii de uz public: Casa de cultură, două școli medii – una moldovenească și alta rusă, o librărie ”Luminița”, un oficiu poștal, o cafenea, magazine și blocuri administrative.

 

Valul lui Traian

Valul lui Traian

Valul lui Traian „De Sus” – reprezintă o fortificaţie din perioada antică tîrzie. Traversează teritoriul R. Moldova de la rîul Prut pînă la Nistru, de la or. Leova pînă la preajma or. Teghina, pe lîngă satele Troian, Ialpugeni, Caracui, Sărăţica Nouă (raionul Leova), Pervomaisk, Grădişte, Coştangalia, Satu-Nou (raionul Cimişlia), Ciufleşti, Baimaclia, Sălcuţa, Marianovca de Sus, Zaim, oraşul Căuşeni, Chircăieşti (raionul Căuşeni), satele Copanca şi Chiţcani. Conform datelor lui I. Hîncu, are lungimea de aproximativ 120 km, înălţimea sa iniţială variază între 3-4 m, lăţimea – 10-15 m, fiind secundat de un şanţ săpat spre nord, adînc de 2-3 m. În prezent Valul are o înălţime de 0,5 m.

Valul lui Traian este atestat documentar la 13 martie 1489. Termenul "val" provine din limba latină de la cuvîntul "vallum". Prin noţiunea de val se subînţelege acel tip de fortificaţii, care se constituie dintr-o ridicătură continuă de pământ, de obicei cu un şanţ în partea exterioară, folosită în sistemul Iimesul (hotarul). Tot prin noţiunea de "val" se identifică întăriturile prelungi de pământ care marchează limitele unor teritorii.

Valurile lui Traian sunt situate în partea de sud a Moldovei avînd 2 ramificaţii principale: "de jos" şi "de sus". Înălţimea lor la etapa actuală nu depăşeşte 1,5-3 m. Conform tradiţiei există opinia, că Valurile lui Traian sunt vestigiile construcţiilor defensive din epoca împăratului Traian, sau linia de demarcare dintr romani şi aşa-numita „Barbaricum” (lumea „barbară”, neromană). Pînă acum nu există o părere unică, în ce priveşte provenienţa, scopurile şi funcţiile valurilor lui Trăian. Dar cea mai plauzibilă este opinia potrivit căreia Valul lui Traian de Sus a fost ridicat în secolul al IV-lea de către triburile goţilor – aliaţi ai Imperiului Roman, în scopul protejării limesului de la gurele Dunării, prin crearea unei zone tampon.

Apărarea teritoriului din sudul Moldovei ocupa un loc primordial în cadrul politicii defensive imperiale de la Dunărea de Jos. Importanţa asigurării controlului roman în zonă rezidă în necesitatea ,,protejării” culuarului dintre Carpaţi şi Dunăre, zona predilectă a atacurilor îndreptate împotriva Imperiului, a punctelor de îmbarcare de pe litoralul nord-pontic şi, nu în ultimul rând, din considerente economice. Principiile strategice arătate sunt puse în practică din a II-a jum. a secolului I p. Chr., prin tendinţele de extindere a limes-ului moesic către nordul Mării Negre şi de transformare a acesteia în mare nostrum.

Astfel de considerente tactice intraseră în vederile strategilor romani încă din secolul I p. Chr., mai cu seamă din timpul guvernării lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus. Eminent strateg, acesta pacificase sudul Moldovei prin demonstraţii de forţă. Totuşi, în lipsa unei frontiere naturale (rîpa), trasarea în teren a unei linii limitibus, care să delimiteze zona de influenţă romană de Barbaricum, pare să se fi petrecut doar în secolul II p. Chr., cînd stăpînirea imperială în zonă nu mai poate fi pusă la îndoială (Ptolemeu, Geografia, III, 8, 1-2; 10, 7-9; CIL III, 7620; XVI, 44).

 

California României

La Sud de Tighina, pe valea Nistrului, se găseşte o regiune de mare fertilitate naturală, acoperită cu livezi de pomi fructiferi, păduri de baltă, terenuri mlăştinoase şi inundabile. Localităţile mai importante sunt: Chiţcani, Copanca şi Talmaz.

Copanca, cu livezile ei situate în centrul regiunii între albia veche şi cea nouă a Nistrului, a constituit obiectul de cercetări monografice al Institutului Social Român din Basarabia, în vara anului 1937.

Fertilitatea solului se datoreşte în bună parte aluviunilor rămase în urma revărsărilor anuale ale Nistrului - adevărat Nil al Basarabiei - revărsări care au devenit mai simţitoare după războiul din următoarele motive:

  1. Despădurirea Nistrului la origine în timpul războiului a contribuit la formarea torenţilor care degradează terenul şi împotmolesc albia fluviului.
  2. Digul apărător de inundaţii făcut de Rusia Sovietică pe malul stîng al Nistrului îndreaptă cursul apelor spre teritoriul românesc.
  3. Reforma agrară din Basarabia creînd parcele lungi şi înguste, aratul lor din deal în vale croiește drum torenţilor care duc spre Nistru tocmai partea cea mai fertilă a solului dar contribuie în acelaşi timp la împotmolirea lui.

Revărsările Nistrului, nefiind regulate şi îndrumate de mîna omului, prezintă însă şi pericol, cauzînd uneori şi distrugeri mari şi răpind culturii mii de hectare terenuri ce se prezintă în permanenţă sub forma de mlaştini neutilizabile.

Ţinutul Copanca este ameninţat de inundaţii la Nord din Balta Zahornei şi la Sud din bălţile Talmaz. Îndiguirea şi irigarea cu ajutorul stăvilarelor care să dea grădinilor apa necesară la timpul potrivit, pe lîngă că ar înlătura pierderile provocate de inundaţii şi ar reda culturii o bună parte din terenuri, ar contribui în acelaşi timp la sporirea rentabilităţii grădinilor actuale. Urmele unor diguri cu porţi care aveau de scop să reguleze revărsările se văd şi astăzi la Gârla „Cazonei” între Talmaz şi Leontina.

O mică peninsulă de lîngă Leontina, denumită „Livada turcească”, dovedeşte că pomicultura a constituit ocupaţia locuitorilor de aici încă din timpuri mai îndepărtate, iar fluviul Nistru a constituit o cale naturală pe care fructele din Copanca erau trimise spre Galiţia şi Polonia, iar prin portul Caffa din Marea-Neagră spre Nijni-Novgorod, fiind apreciate pentru calitatea lor.

Moşia Copanca ocupă o suprafaţă de 4.781 ha teren cultivabil din care 38% (1.833 ha) sunt livezi. Populaţia prezintă o densitate de 77 locuitori pe kmp. Proprietăţile din regiune se pot împărţi în următoarele 4 categorii:

  1. Categoria proprietarilor vechi, locuind în ţinutul Copanca în timpul aplicării reformei agrare, dar cărora li s-au recunoscut drepturile de proprietar abia în 1930.
  2. Categoria proprietarilor care au venit în ţară după reforma agrară şi stabilindu-se în Copanca au devenit cetăţeni români pînă la 1930.
  3. Grădinile absenteiştilor — locuitori de peste Nistru — lucrate de rudele lor.
  4. Pămînturile absenteiştilor definitivi, expropriate de Stat şi exploatate prin REAZ în regie sau date în arendă. De notat că acestea ocupă suprafaţa cea mai întinsă, Statul devenind astfel principalul proprietar din regiune.

Grădinile sunt date în arendă locuitorilor din Copanca, Chiţcani şi Talmaz, REAZ-ul rezervîndu-şi dreptul de a rezilia contractele în cazul cînd se constată că arendaşul a fost un interpus al negustorilor sau altor persoane străine de aceste locuri. Pentru valorificarea fructelor din grădinile exploatate în regie, REAZ-ul a înfiinţat, cu subvenţia Ministerului de Agricultură şi Domenii, o fabrică de magiun şi semifabricat de marmeladă la Tighina, iar fructele bune de consumat în stare proaspătă sunt desfăcute prin magazinele REAZ-ului din Bucureşti. Fabricarea definitivă a marmeladei se face la Goleştii Badii în judeţul Muscel.

Livezile din regiunea Copanca sunt plantate în mare parte cu meri, predominînd varietăţile Sary Sinap şi Reinette de Champagne. Exista şi unele varietăţi indigene care nu se bucură de atenţie, pentru că nu sunt cunoscute şi cerute de piaţă. Peri, pruni, nuci, caişi, persici, viţa de vie se cultivă puţin. Regiunea este foarte prielnică culturii de zarzavaturi, in şi cînepă. Cultura cerealelor se face în mod rudimentar şi numai pentru consum propriu, locuitorii regiunii fiind pomicultori de meserie, destul de pricepuţi, lucru care se întîlneşte foarte rar în satele noastre.

In anii cu recolta bună, femeile specialiste în sortarea şi ambalarea fructelor (ambalarea care de altfel se face pe o scară redusă) sunt plătite cu 100 - 200 lei pe zi, pe cînd în anii fără recoltă primesc abia 25 lei. Pomicultura fiind principala şi aproape unica ocupaţie a locuitorilor Copancei, fie că sunt proprietari de livezi, fie că sunt arendaşi sau muncitori cu ziua, nivelul de viață depinde de recolta pe care au dat-o livezile, recolta de obicei periodic şi lăsată exclusiv la discreţia factorilor naturii. Această periodicitate n-ar fi atît de greu resimţită dacă producţia anilor buni ar fi desfăcută în întregime şi în condiţiuni optime. Ori regiunea Tighina-Chiţcani-Copanca suferă tocmai din cauza posibilităţilor reduse de valorificare. În anii buni se recoltează circa 4.000 vagoane de fructe, din care pot fi exportate 1.500 vagoane mere de calitate superioară.

In anul 1936 regiunea Tighinei a participat cu 24 % din exportul de fructe al ţării. Dacă ar fi fost comunicaţia lesnicioasă, exportul s-ar fi dublat.

Deşi suprafaţa ocupată cu cultura cerealelor în judeţul Tighina este de 36 ori mai mare decît acea cultivată cu livezi, producţia cerealelor are o valoare de abia 2 ori mai mare decît aceea fructelor. În ani buni 1 ha de livadă dă 100 mii lei venit brut. Nu există însă o desfacere bine organizată. Fructele sunt cumpărate de negustori pe loc, contractele de cumpărare a recoltei făcîndu-se uneori încă din toamna anului precedent sau în timpul iernii, cînd pomicultorii au nevoie de bani dar nu cunosc încă cantitatea şi valoarea reală a recoltei viitoare. Negustorul cumpărător nu riscă nimic în această tranzacție fiindcă îşi rezervă dreptul de a alege o recoltă din cinci ani, putînd chiar alege într-un an numai recolta de mere, în alt an cea de pere etc., dacă livada are mai multe varietăţi de pomi. Alegerea recoltei se face la sfîrşitul lunii iulie. Preţul plătit în astfel de cumpărări este de 10-15 % din valoarea reală.

Producătorii care nu se învoiesc la preţ cu negustorii îşi păstrează recolta în pivniţă, aşteptînd un preţ mai convenabil. O bună parte din recoltă se pierde din cauza modului cum este manipulată înainte de a ajunge să fie încărcată în vagon. Fructele sunt aduse din livezi în care, rareori cu coşuri mari, în curţile ţărăneşti şi aruncate în grămezi sau duse în pivniţe, iar după 2-3 săptămîni sortate, încărcate iar în care şi transportate spre Tighina.

Drumul de la Copanca spre Tighina este de 15 km pe o întindere de 12 km. (distanţa Chiţcani—Tighina) s-a făcut terasament de şosea, care urmează să servească şi ca dig de apărare contra inundaţiilor. Terasamentul acesta nefiind terminat şi bine îngrijit, dar fiind foarte mult utilizat (anual circa 500.000 căruţe) prezintă gropi adînci şi devine aproape impracticabil în timpul ploilor. O bună parte din fructe, neambalate şi transportate în care pe acest drum, la sosirea în staţia Tighina, prezintă defecte din cauza cărora nu pot fi date exportului. Costul transportului unui kg de fructe de la Copanca la Tighina variază după anotimp de la 0,12 lei la 1,50 lei.

Din cauza drumurilor impracticabile au putrezit în anul 1936, 500 de vagoane de mere bune, care socotite la 5 lei kg. prezintă o valoare la 25 milioane lei şi 800 vagoane mere de industrie socotite, a 3 lei kg., 24 milioane lei, deci în total, pierdere, într-un singur an 49 milioane lei, pe cînd construcţia şoselei pe distanţa mai sus arătată n-ar costa mai mult de 25 milioane lei. De notat că tocmai în anul 1936 s-a obţinut autorizaţia de a exporta în Germania un supliment de 600 vagoane de mere de industrie (merele căzute din pomi nu se valorificau pînă în 1936). Din cauza drumurilor impracticabile acest export nu s-a putut efectua şi astfel au putrezit pe loc 1.300 vagoane de mere a căror gust şi conţinut de zahăr este superior celor din California. Recolta regiunii, evaluată la circa 200 milioane lei, neputînd fi valorificată în condiţii bune, nu se fac nici investiţii noi în producţie, investiţii care ar putea mări rentabilitatea de 3-4 ori.

In concluzie, bogăţiile comunei Copanca se datoreşte naturii, omul n-a făcut nimic pentru a valorifica darul Nistrului.

Pe cînd negustorul avînd şi sprijinul capitalului bancar, în contractele de cumpărare a ţinut seama de periodicitatea recoltei, asigurîndu-se contra eventualei pierderi, producătorul n-a ştiut să se acomodeze acestui fapt. In anii fără recoltă timpul şi braţele rămîn neutilizate, deşi regiunea prezintă posibilităţi de activitate destul de mari; putînd fi exploatate bălţile, stufăria şi pădurea de baltă, dezvoltată cultura vinului şi a cînepei şi intensificată cultura cerealelor care se face în mod rudimentar, mărginindu-se numai la satisfacerea consumului propriu.

Trebuie să se înlăture situaţia actuală cînd în anii fără de recoltă cîştigul zilnic al meseriaşilor şi lucrătorilor satului este atît de scăzut încît nu poate asigura un minimum de existenţă.

Trebuie să se asigure pomicultorilor posibilitatea de valorificare a producţiei lor prin construirea de drumuri practicabile şi prin acordarea de credite la timp pentru a-şi putea vinde recolta după greutate, calitate şi la momentul cînd preţul va fi convenabil.

Pe lîngă terminarea şoselei Chiţcani-Tighina şi prelungirea ei pînă Ia Copanca, este nevoie să se facă şi o şosea de la Copanca pînă la halta Chircăieşti, distanţa 7 km., transformînd această haltă în gară de încărcare. Acest drum ar uşura mult transportul, pentru că ar atrage şi carele din satele apropiate care astăzi nu se duc în Copanca din cauza drumului prost. Restabilirea navigaţiei pe Nistru ar deschide un nou drum foarte convenabil pentru transportul fructelor din Chiţcani-Copanca-Talmaz.

Fructele alterate, care nu pot fi exportate sau date consumului trebuie să fie industrializate pe loc, transformate în magiun, marmeladă, conserve, cidru etc.

Pentru industrializare este nevoie însă de cel puţin zece fabrici de capacitatea celei înfiinţată de R. E. A. Z. Fabricile de magiun ar putea da de lucru unei bune părţi din braţe de muncă disponibile sau utilizate numai în parte astăzi.

Pentru o bună valorificare este nevoie de standardizare, sortare şi ambalare a fructelor.

Valorificarea în condiţiuni bune ar îndemna la investigaţii noi care ar spori considerabil rentabilitatea.

Grădinile ţărăneşti trebuiesc transformate în grădini comerciale (şi nu în grădini botanice) şi plantate cu una sau două varietăţi dintre acelea care corespund climei, solului şi sunt mai cerute pe piaţă, aşa cum se practică în California.

Prin îndiguirea terenurilor s-ar reda culturii 15.000 ha de teren inundabil neutilizat astăzi. Dacă şi pădurea din luncă ar fi înlocuită cu pomi fructiferi, suprafaţa totală a livezilor din regiunea Tighina-Chiţcani-Copanca-Talmaz s-ar ridica la 32.600 ha (astăzi sunt 10.600 ha) a căror recoltă socotită numai 5.000 kg. la ha a 4 lei kg. ar prezenta o cantitate de 30.000 vagoane şi o valoare de 1.200 milioane lei anual.

Un consorţiu german a vrut să ia în exploatare pe timp mai îndelungat livezile REAZ-ului, obligîndu-se să facă noi plantări, să construiască şosele, fabrici de industrializare pe loc a fructelor, depozite pentru fructe, oferind şi o arendă anuală de trei ori mai mare cît realizează astăzi prin arendare la ţărani, iar un consorţiu elveţian s-a oferit de a construi o linie de tramvai electrică Tighina-Chiţcani-Copanca. Interesele politice de stat n-au putut permite concesionarea unor astfel de exploatări la frontiera răsăriteană a ţării, dar un lucru rămîne stabilit: dacă s-au făcut asemenea propuneri înseamnă că au rostul lor.

Bogăţiile naturale din valea Nistrului merită să fie cercetate cu mai multă atenţiune din partea Statului.

De aceeaşi atenţiune ar merita să se bucure şi producătorul de la fruntariile răsăritene ale ţării, cu ajutorul căruia s-ar putea întări caracterul naţional al Statului nostru.

T. Al. Știrbu

 

Conținut geografic

46 43' 01'' - latitudine nordica
29 37' 14'' - longitudine estica
Fusul orar - UTC+2, vara
UTC+3, iarna
Cod telefonic - +373 243

Copanca

Ca poziție geografică regiunea Copanca prezintă un colț de pămînt, încleștat între Nistru și afluentul său Botna, și cu particularitățile care în mare majoritate se datoresc tocmai acestei așezări geografice. Lunca Botnei se găsește la 10 m., deasupra nivelului mării. Apoi în direcția spre Copanca terenul se urcă foarte rapid, formînd o pantă abruptă, vîrful dealului avînd atitudinea maximală de 160 m. Aici avem o platformă veche, ce se extinde paralel cu valea Botnei între Chițcani și Plop-Știubei, aproape cu o suprafață  plană sau pe alocuri puțin ondulată. Platforma aceasta înaltă este un adevărat monument al naturii, un monument glorios al regiunii. Mii de ani a stat acest monument neclintit și nemodificat în situația lui primordială, fiind martor al tuturor fazelor din era glacială și al tuturor fazelor din viața Nistrului. Nistrul împreună cu afluentul său Botna, a ros mii de ani platforma aceasta din ambele părți, surpînd-o. În urma acestei eroziuni platforma a pierdut mult din dimensiunile pe care le avea, dar totuși partea centrală a platformei, inima ei s-a păstrat intactă chiar de la începutul erei glaciale. Fiind expusă in timpul erei glaciale vînturilor-fonuri, care băteau din Nord-est, îmbogățite în praf fin din părțile nordice ale Europei  s-a depus pe suprafața platformei Copanca un strat gros de acest praf fin (loess). Astfel, platforma Copanca este un ”martor ocular” al celor petrecute în era glaciară un monument elocvent care ne poate spune în mod plastic despre era, căci urmele erei le-a înregistrat în structura sa internă.

Loessul de pe platforma înaltă din Copanca este compus din patru etaje despărțite unul de altul; prin solul fosil respectiv. Toate detaliile în structura loessului și solurilor fosile s-au păstrat aici perfect de bine, în formă tipică, dînd posibilitatea de a descifra trecutul regiunii.

Traversînd platforma, ne coborîm apoi spre Valea Nistrului. Coborîrea se face pe o pantă care este terasată uneori terasele păstrîndu-se destul de bine, în majoritatea cazurilor însă fiind distruse mai mult sau mai puțin, sau chiar complet în urma eroziunii puternice din cuprinsul perioadei glaciale. Se poate spune că aici avem de a face mai degrabă cu un fel de peudo-terase și reconstruirea lor cere un studiu special amănunțit și extins și pe malul stîng al Nistrului. Totuși bazîndu-ne pe acele cazuri cînd urmele de terase par să fie mai clare, putem prezenta următoarea schemă în structura pantei, urmînd desigur, că cercetările viitoare care se vor face în mod amănunțit s-o verifice definitiv și poate s-o mai completeze. În schema aceasta deosebim trei terase: terasa superioară, mijlocie și inferioară. Le vom examina pe scurt:

Terasa superioară. Ea se găsește cam pe la altitudinea de 60-80 m. Așa de exemplu, chiar deasupra satului Copanca, la altitudinea 60-70 m. s-au păstrat ici-acolo (ex. la mari) mici porțiuni plane de o mică extindere, acoperite cu loess, iar în baza lui se află nisipuri galbene cu prundiș. Uneori aceste nisipuri cu prundiș abundent ese chiar la suprafața servind de rocă mumă pentru sol. Unde terenul este crodat, prezentîndu-se sub formă de pantă mai mult sau mai puțin abruptă, acolo se vede uneori un loessoid cu prundiș la bază avînd nisipuri galbene cu prundiș (la adîncime de vre-o 2-3 m. de la suprafață). La fel, pe drumul de la Chițcani spre Plop-Știubei, la distanța de vre-o 1-2 km. de la marginea satului Chițcani la înălțime de vre-o 70-80 m. d. n. m. Avem pretutindeni la suprafață prundiș destul de abundent; culmea clinei de separație a apelor Botna-Nistru avînd aici cota de 70-80 m. prundișul îl avea chiar la aceasta culme, ea pretutindeni fiind prezentată de un loessoid nisipos. În fine deasupra satului Talmaz la atitudine de 85 m. avem o pătură de loess de 5 m. (loess 1,5 m. apoi sol fosil 1,5 m. și orizontul cu carbonați al solului fosil 2 m.), iar sub el – nisip galben stratificat cu prundiș abundent de 4 m., urmînd mai jos straturi puternice de grez foarte cimentat. Deci aici stratul cu prundiș îl avem la cota de 75-80 m.

Terasa mijlocie. Ea este așezată la atitudinea de 20-40 m. Aici pe alocuri plane avem o pătură de loess, uneori cu două soluri fosile la baza căruia găsim nisip cu prundiș. Deci în acest caz avem un profil de loess cu două soluri fosile iar la baza loessului, la adîncime de 730 cm. (deci la 23 m. d. n. m.) un strat cu prundiș abundent. La fel în toată zona vecină cu Zagorna, de-a lungul Văii Leoanei, pîna la atitudinea de 40 m. pretutindeni avem același prundiș abundent chiar la suprafața terenului. Și mai puternic este dezvoltat acest nisip cu prundiș la cota între 20-40 m. d. n. m. în zona Chițcani, partea sudică și Sud-estică (drumul din lunca Nistrului spre Chițcani, avînd Zagorna în stînga) aici urcîndu-ne din lunca Nistrului spre cimitirul Chițcani altitudinilor de 20-40 m. pretutindeni avem la suprafața un strat puternic de nisip cu pietriș, care servește de rocă mumă a solului.  

Terasa inferioară. Ea sa format la altitudinea de 10-12 m. d. n. m. Revărsările actuale ale Nistrului, însă au distrus-o mai mult sau mai puțin, depunînd un nămol puternic, din care se formează solul actual din vestita luncă a Nistrului. Componența terasei inferioare o aflăm în rezultatul a cîtorva sondaje? pe care le-a făcut Popov în cuprinsul acestei terase și care ne lămuresc starea de lucruri. Altitudinea 20 m d. n. m. Astfel aici sub lut și heliu avem un strat puternic de nisip cu prundiș la înălțimea 8 m d. n. m. pînă la înălțimea 12 m d. n. m. În sondajul Nr. 480, lîngă lacul Ezeru (atitudinea de 10 m.) sub heliu la adîncime de 1-2 m. avem heliu nisipos cu prundiș. În sondajul Nr. 426,  atitudinea 22 m. la vîrful unui mamelon așezat pe terasa inundabilă a Nistrului. Astfel aici sub movila de nisip începe stratul cu prundiș la înălțimea de 11 m d. n. m.

Este interesant că pe drumul de la Tighina spre Hadjimus lîngă Nistru (Nr. 555 și 556) la înălțimea de 11-12 m. deasupra Mării Negre s-a găsit la suprafață un lehm cu prundiș și sub el la adîncime de 1-2 m. loess chiar destul de topic cu crotovine și concrețiuni sub formă de ”beloglasca”. Astfel toate aceste profile ne scot la iveală influența ridicării nivelului Mării Negre în ultima fază asupra regiunii luncii, acestea din urmă schimbîndu-și treptat situația sa față de Nistru, într-adevăr, ea a trecut de la faza cînd se găsea numai în bătaia vînturilor ce depunea loess fiind înafara de zona revărsărilor fluviului, la faza transformării în terasă (albia majoră a Nistrului de pe atunci) și apoi in lunca actuală a Nistrului, fazele acestea concordînd cu ridicarea treptată a nivelului Mării Negre.

 

”Nistru mort”

Puternicul cutremur de pămînt de la 11 ian. 1938 cu epicentrul în munţii Carpaţi pe lîngă alte distrugeri a schimbat întrucîtva şi aspectul reliefului. Ca rezultat lacul Nistrului de lîngă Copanca s-a uscat pe o lungime de 5 km şi rîul şi-a mutat cursul pe lîngă malul abrupt din partea stîngă, partea dreaptă rămînînd să se numească în popor "Nistru mort", fenomenul s-a întîmplat din cauza ridicării unor blocuri de roci spre malul drept. Astfel de fenomene pe teritoriul dintre Prut şi Nistrul s-au mai întîmplat, dar "Nistrul mort", avînd o dată exactă, e cel mai specific.

Harta regiunii ne scoate și ea în relief încă un moment geo-morfologic de o mare importanță. Studiind-o vedem că platforma, de care am vorbit mai sus, formînd clina de separație între apele Nistrului și Botnei, este puternic erodată din ambele părți, astfel încît panta ei răsăriteană, precum și cea apuseană este cu totul abruptă. Ne vom opri la panta răsăriteană. Ea prezintă malul drept al Nistrului care pe vremuri se scurgea pe o altă albie, decît cea actuală. Albia aceasta veche s-a păstrat și pînă in prezent la poalele pantei, populația locală dîndu-i denumire de ”Nistrul mort”. O putem urmări de-a lungul satului Copanca chiar pînă la punctul de contopire cu ”Nistrul viu” – actuala albie a Nistrului, care contopire în partea nordică se face în dreptul localității ”Coroamna”, lîngă vechiul ”pod plutitor” pe ”Nistru viu” (podul actualmente distrus). Astfel Nistrul pe vremuri scurgîndu-se pe această albie veche, făcea în dreptul satului Copanca o cotitură pronunțată, luînd apoi tot așa de brusc direcția spre răsărit către satul Talmaz. Malul drept al acestei albii vechi este înalt, abrupt între Copanca și Talmaz, avînd forma de potcoavă, repetînd deci aceeași formă de potcoavă a ”Nistrului mort”. Important este că același caracter, de mal înalt și abrupt se menține și mai departe, adică la sud de Talmaz, și chiar pînă la limanul Nistrului fără nici o excepție. Malul stîng însă al Nistrului (malul ucrainean al Nistrului viu), din contra este domol. Această structură a malurilor o înțelegem în lumina legii Babinett-Baer, care ne spune, că în emisfera noastră fluviile cu direcția meridională se abat spre dreapta formînd din dreapte un mal abrupt și înalt iar din stînga – un mal lent. Aplicînd această lege la cazul Nistrului (zona inferioara) morfologia regiunii își găsește explicația sa. Lunca veche a Nistrului era cea actuală și apoi Nistrul s-a deplasat treptat spre dreapta, ajungînd pînă la Copanca formîndu-și o nouă luncă (actual ”Nistru mort”) care se lovește în malul drept și lăsînd din stînga zona luncii.

Mai tîrziu a urmat o nouă mutare a Nistrului spre stînga, astfel fluviul revenind la vechea lui matcă. Mutarea aceasta este recentă, a avut loc în veacul trecut.

Cum se explică acest fenomen?

Explicația vom găsi-o în același studiu al geo-morfologiei. Schița regiunii ne arată că de-a lungul malului ucrainean avem mai multe albii vechi, părăsite sau umplute cu apă și astăzi. Unele din aceste din urmă au un caracter de mici afluenți ca de exemplu: Crasna, Corotnaia, Turunciuc. Partea Nistrului viu, ce se găsește în fața satului Copanca, este trecut și acum în unele hărți, tocmai acest ”Turunciuc” a și acaparat apa Nistrului, fiind vechea albie a Nistrului. Fenomenul nu trebuie să ne surprindă, căci:

a). vechea albie s-a păstrat perfect de bine după ce Nistrul a părăsit-o, deplasîndu-se spre dreapta în virtutea legii Baer;

b). revenirea Nistrului la vechea albie s-a putut înfăptui cu atît mai ușor, cu cît Nistru a devenit un fluviu cu înclinare slabă a patului, astfel încît cedează împrejurărilor la cel mai mic obstacol; curgînd leneș, el se ”povidește”, ușor rătăcind între două maluri.

În general vorbind, putem spune că faza de viață în care actualmente a întrat Nistru, e de acea natură, încît asemenea oscilațiunii pot lua naștere cu o ușurință uimitoare. Vom da cîteva exemple: Așa la deci acum douăzeci de ani o fâșie de teren de-a lungul Nistrului de o lățime de 20 m. a fost defrișată de către autoritățile militare. Din harta făcută de către administrația silvică Talmaz se vede că acestei zone defrișate astăzi în unele locuri chiar i s-a dublat lățimea, iar în alte locuri i s-a micșorat și chiar uneori a dispărut complet toată zona defrișată, fiind complet dispărută în urma eroziunii și deplasării Nistrului spre dreapta. Un alt exemplu: cotul Nistrului ”Gidran” (în apropierea de Talmaz) acum 40 de ani avea între aripile meandrei sale o distanță de 40 m. Astăzi distanța aceasta este numai de 20 m. și dacă procesul va continua și mai departe tot așa de puternic, nu este exclus că întreg acest cot să fie retezat complet și trecut la partea Ucraineană. Uneori este suficient a înfinge cîțiva țăruși în fundul fluviului lîngă mal pentru ca imediat să înceapă o puternică depunere a nămolului în spatele acestui gard înprovizionat din țăruș, formîndu-se și crescînd de la fundul fluviului sub ochii noștri o nouă porțiune de teren, apa fluviului fiind împinsă de această porțiune spre malul opus. Un proprietar de pe malul Nistrului (în apropiere de cotul Gidran) demonstrîndu-mi grădina sa, îmi spunea: ”Aici, unde în momentul de față noi stăm cu picioarele, acum 40 ani era apa Nistrului, se opreau vapoarele, dar acum se află grădina aceasta frumoasă, pe care am creat-o în timp de 40 de ani prin sistemul cu țărușii”.

Deci, maturul Nistru ”se povidește”, nu mai are rezistența de altă dată, oscilează cînd la dreapta, cînd la stînga, tîrîndu-și cu greutate materialul, ce-l conține. În urmă acestei stări de lucruri a și luat naștere ”minunea” cu mutarea Nistrului în regiunea Copanca. Dar după cum am spus, nu ar fi de mirare, dacă așa ceva s-ar ivi și în alte locuri, căci terenul pentru asemenea fenomene este pregătit prin forța locurilor și în legătură cu faza actuală a vieții Nistrului.

 

Inundația din anul 1969

Copanca

Ca orice gospodărie, exact ca și o familie, are în destinul ei nu numai zile însorite. După ani de înflorire și succese, a urmat și aici o perioadă grea. Tragica întorsătură datează din 1969, an fatal pentru Copanca, cînd apele Nistrului, rupînd în plină vară barajul de la Chițcani, și-au ieșit din albie și au inundat livezile pînă în vîrful copacilor. Asemenea urgii se mai întîmplaseră prin partea locului, însă pe timpuri rîul se retrăgea patul său, lăsînd livezile aproape nevătămate. Acum, însă, digul artificial le-a făcut sătenilor un serviciu prost – a oprit apa și a ținut-o în loc, pînă cînd au perit toți pomii în plin rod.

Clima satului Copanca

Satul e amplasat pe altitudini joase a Cîmpiii Bender Tiraspol, care este mărginit din partea de sud-est de albia veche a rîului Nistru. La fel este remarcabil faptul de amplasare a satului Copanca la o distanță de 100 km de la Marea Neagră ce influențează intr-o oarecare măsura clima.

Datorită climei maritime - continentale în satul Copanca predomină ierni scurte si blînde, verile sunt lungi si cu secete frecvente. Temperatura medie anuală vara e de 29 °C, iarna e de 0-5 °C. Cantitatea medie de precipitații anuale este instabilă si constituie 350-400 mm, îndeosebi vara cad ploi abundente însoțite de gheața. Durata sezonieră a verii e de 113-138 de zile, a toamnei 80 zile.În octombrie au loc primele înghețuri. Iarna durează nu mai mult de 80 de zile si primăvara continuă 50-60 de zile. La începutul lunii martie Pămîntul se încălzește pînă la adîncimea de 30 cm.

 

Natura satului Copanca

Copanca sat mare și frumos cuprinde trei păduri: în partea de West este situată Pădurea de la Deal, în parte de nord-est Pădurea din Vale, în cea de sud-est Pădurea Turcului.

Deosebit de atrăgătoare era natura acestei văi: falnicele păduri nistrene, de unde încă Petru I își alegea stejari pentru corăbii, nenumăratele gîrle și stufării, fiare și păsăre sălbatice.

O mare parte a pădurii naturale de stejari stufoşi din Copanca a fost tăiată, locurile eliberate sădindu-se cu salcîmi. Totuşi, în ea se mai întîlnesc cîteva specii de plante rare. Aici a rămas un stejar secular cu diametrul de peste 150 cm. şi înălţimea de 16 m. Stejarul are peste 200 de ani. Fauna este reprezentată de căprioare, iepuri, vulpi. În a doua jumătate a sec. XIX se mai întîlneau lupi.

După cum s-a menționat teritoriul cuprinde păduri imense în componența cărora intra soiuri de arbori si arbuști. Arbori: stejar, frasin, salcîm, arțar, plop, salcie, etc. Arbuști: măcieș, corn etc. Plante sălbatice: zmeura, păpădia, cicoarea, pojarnița, creasta cucoșului, romanița etc.

 

Grădina Turcească

Rezervaţia “ Grădina Turcească” este recunoscută drept una dintre cele mai vechi arii naturale conservate din Europa.

O porţiune imensă de pădure de pe malul Nistrului, de la Tighina şi pînă la Marea Neagră, a fost luată sub protecţie de administraţia locală încă din secolul al XVI-lea. În zona raionului  Slobozia, între satele Leuntea şi Copanca, turistul va vedea una dintre cele mai vechi şi mai mari localităţi din Moldova, în care şi azi sunt vii tradiţiile populare.

„Grădina Turcească” (224 ha) – este constituită din Grădina Turcească propriu zisă şi trupul de pădure „Adajia”.  Se întinde pe albia veche a r. Nistru pe o distanţă de 12 km. Este creată în scopul păstrării celor mai pitoreşti ecosisteme palustre şi acvatice.

Grădina Turcească

Grădina Turcească reprezintă o suprafaţă (224 ha) cu vegetaţie forestieră, praticolă, acvatică şi palustră, atribuită la categoria - ecosisteme forestiere de stejar pedunculat (Quercus robur), plop (Populus alba) şi salcie (Salix alba) din luncile rîurilor (Postolache, 2002). Este situată în lunca fluviului Nistru între comuna Copanca şi Leuntea, raionul Căuşeni. Include parcelele 3 şi 4 din Ocolul silvic „Talmaz”, Întreprinderea Silvică Tighina. O mare parte din teritoriul Ariei protejate este ocupată de albia veche a fluviului Nistru. Altitudine 3-6 m.

Aria protejată, Grădina Turcească a fost cercetată în baza conceptului de cercetare al ariilor protejate elaborat în Laboratorul de Geobotanică şi Silvicultură, care cuprinde următoarele compartimente: diversitatea arboretelor, diversitatea floristică, diversitatea fitocenotică, impacte naturale şi antropice, conservarea biodiversităţii şi recomandări privind optimizarea conservării biodiversităţii.

Diversitatea floristică a fost cercetată pe parcursul perioadei de vegetaţie prin metoda de itinerar. Plantele mai puţin cunoscute au fost ierbarizate. Pentru fiecare specie s-au stabilit: forma biologică, elementul floristic, indicii ecologici.

Aria protejată Grădina Turcească este constituită din comunităţi forestiere, ierboase, acvatice şi palustre. Mai jos prezentăm diversitatea arboretelor, diversitatea floristică şi diversitatea fitocenotică.

Diversitatea arboretelor. După origine în Aria protejată Grădina Turcească au fost evidenţiate 4 categorii de arboreturi:

1. Arboreturi natural fundamentale

2. Arboreturi parţial derivate

3. Arboreturi total derivate

4. Arboreturi artificiale

 

Sunt arboreturi de productivitate mijlocie şi inferioară.

Arboreturi natural fundamentale. S-au evidenţiat în 25 subparcele cu o suprafaţă totală de 102,6 ha, ceea ce constituie 45,8 % din suprafaţa ariei protejate (harta). Cele mai multe arborete natural fundamentale sunt de plop alb (Populus alba).

Arboreturi natural fundamentale de plop alb (Populus alba). Sau format la altitudinea de 4-5 m. Sunt arborete pure de plop alb cu vîrsta de 65-100 ani, de productivitate mijlocie şi superioară (242-444 m3/ha). În arborete predomină plopul alb (Populus alba). A fost înregistrată o participare neînsemnată în arboret a stejarului pedunculat (Quercus robur), frasinului(Fraxinus excelsior), teiului (Tilia cordata), plopului negru (Populus nigra) şi ulmului (Ulmus laevis). Cresc solitar paltinul de cîmp (Acer platanoides), jugastrul (Acer campestre), părul (Pyrus pyraster). Înălţimea plopului alb este de 29-34 m, diametrul tulpinii arborilor de plop alb constituie 42-64 cm. Sunt arbori care au diametrul tulpinii pînă la 1m şi mai mult.

Arboreturi natural fundamentale de stejar pedunculat (Quercus robur). În subparce au fost înregistrate două arborete natural fundamentale de productivitate superioară (259-310 m3/ha) de stejar pedunculat cu vîrsta de 90-100 ani, care ocupă o suprafaţa de 9,9 ha. Înălţimea stejarului este de 25 m, diametrul tulpinii 42-50 cm, consistenţa arboretului este de 0,7-0,8.

Arboreturi parţial derivate. Au fost evidenţiate 4 arboreturi parţial derivate de frasin cu o suprafaţă totală de 33,3 ha, ceea ce constituie 14,8% din suprafaţa ariei protejate. În arboret predomină frasinul. În toate aceste arborete este prezent stejarul pedunculat (20-30%). Posibil că aceste arborete în trecut au fost de stejar pedunculat, iar în rezultatul gestionării nechibzuite cota de participare a stejarului pedunculat s-a redus. Volumul masei lemnoase a acestor arborete constituie 180-335 m3/ha şi este mai mic decît al arboreturilor natural fundamentale.

Arboreturi total derivate. Au fost evidenţiate 10 arborete total derivate (în 5 arborete predomină frasinul, în 3 arboreturi – ulmul şi în 2 arborete – plopul alb), care ocupă o suprafaţă de 34,1 ha. Se caracterizează printr-o productivitate mai scăzută decît arboretele natural fundamentale şi cele parţial derivate.

Arboreturi artificiale. În Aria protejată Grădina Turcească au fost plantate 18 arboreturi cu o suprafaţă totală de 20,9 ha. Sunt depistate 7 categorii de arboreturi artificiale. Arboreturi artificiale de stejar pedunculat. Au fost create 8 arborete pure de stejar pedunculat cu suprafaţa de 8,1 ha. Au vîrsta de 5-40 ani. A fost creat un arboret de stejar pedunculat cu frasin, nuc şi paltin.

Arboretul artificial de frasin. A fost creat un arboret de frasin cu plop alb. Este un arboret de o productivitate mijlocie (245 m3/ha).

Arboretul artificial de tei. A fost plantat un arboret de tei cu paltin şi cu diverse specii moi în subparcela 3K. La vîrsta de 25 de ani avea volumul masei lemnoase de 75 m3/ha.

Arboretul artificial de salcîm. A fost creat un arboret pur (10Sa) de salcîm în subparcela 4A.

Arboretul artificial de glădiţă. A fost experimentat un arboret de glădiţă pe o suprafaţă de 0,5 ha.

Arboreturi artificiale de molid. 4 arboreturi pure de molid cu o suprafaţă totală de 3,7 ha. Toate aceste arborete sunt de productivitate inferioară şi necesită a fi înlocuite cu arborete similare celor natural fundamentale.

Arboreturi artificiale de pin. Au fost create două arboreturi pure de pin, pe o suprafaţă de 1,0 ha. Aceste arborete sunt de productivitate inferioară şi necesită a fi înlocuite cu arborete similare celor natural fundamentale.

Diversitatea floristică

Analiza taxonomică. În Aria protejată Grădina Turcească au fost evidenţiate 232 specii de plante vasculare, care aparţin la 160 genuri şi 61 familii. Cele mai numeroase familii sunt: Asteraceae - 24 de specii, Poaceae - 20 de specii, Lamiaceae 20 de specii, Fabaceae-16 specii, Rosaceae 18 specii. 9 familii includ cîte 4-7 specii, iar restul 47 de familii includ 1-3 specii de plante vasculare. Au fost evidenţiaţi 20 de specii de arbori, 15 specii de arbuşti şi 192 de specii de plantei erboase.

Arboretul. Este constituit din 21 specii de arbori. În arboretele natural fundamentale predomină plopul alb (Populus alba) şi stejarul pedunculat (Quercus robur). Sunt suprafeţe mici pe malurile albiei vechi a Nistrului, unde este multă salcie (Salix alba). Pe la margini de pădure creşte mult arţar american (Acer negundo) şi sălcioara (Elaeagnus angustifolia).

Stratul arbuştilor. Este constituit din 17 specii de arbuşti.

Stratul ierburilor. În Aria protejată Grădina Turcească au fost evidenţiate 194 specii de plante ierboase. În comunităţile forestiere de stejar pedunculat în timpul perioadei de vegetaţie se evidenţiază cîteva sinuzii. Primăvara devreme, pînă la apariţia frunzelor pe copaci, înfloresc viorelele (Scilla bifolia), brebeneii (Corydalis solida), floarea vîntului (Anemonoides ranunculoides), găinuşa (Isopyrum thalictroides), grîuşorul (Ficaria verna). Puţin mai tîrziu înfloresc lăcrămioarele (Convallaria majalis). Sunt cîteva specii de plante care îşi păstrează o parte de frunze în timpul iernii: Asarum europaeum, Galeobdolon luteum. Gradul de acoperire cu ierburi variază în funcţie de arboret. Primăvara, pînă la apariţia frunzelor pe copaci, gradul de acoperire în multe locuri este de 90%. La sfîrşitul lunii august gradul de acoperire cu stratul ierbos în aceleaşi locuri scade pînă la 30%.

În aria protejată au fost evidenţiate 9 specii de plante rare. Lunaria rediviva, Salvinia natans. Lunaria rediviva şi Salvinia natans, aceste dau specii sunt incluse în Cartea Roşie a Republicii Moldova. Peştişoara (Salvinia natans) este inclusă în lista speciilor de plante rare. După gradul de raritate aceste plante în Aria protejată Grădina Turcească se repartizează astfel:

Specie dispărută – taxon dispărut – Trapa natans. Populaţia de cornaci în anii 1960-1970 acoperea mari suprafeţe în albia veche a Nistrului. Actualmente cornacii au dispărut.

Specie periclitată (EN) – taxon în pericol de exterminare, a cărui supravieţuire este improbabilă, dacă factorii cauzali continuă să acţioneze 3 specii – Asparagus oficinalis, Lunaria rediviva, Salvinia natans.

Specie rară – taxon care şi-a redus arealul de răspîndire – Acorus calamus, Listera ovata.

Risc mic (LR) – taxon a cărui existenţă constituie un risc mic – Asparagus verticilata, Epipactis heleborine, Sagittaria sagittifolia, Glycyrrhiza echinata.

Analiza bioformelor. Speciile de plante evidenţiate în Aria protejată Grădina Turcească sunt atribuite la 6 categorii de bioforme. Numeric predomină hemicriptofitele – 45%, fanerofitele înregistrează -17%, geofitele 14%, terofitele 11%, helohidatofitele 9% iar hamefitele 4%. Celelalte categorii au un grad de participare nesemnificativ (figura 1).

Figura 1. Spectrul bioformelor (%)

Figura 1. Spectrul bioformelor (%)

Analiza ecologică. A fost analizată adaptabilitatea plantelor faţă de trei indici ecologici: umiditatea solului (U), temperatura aerului (T) şi reacţia solului (R).

În raport cu exigenţele faţă de umiditatea solului (U) în flora Ariei protejate Grădina Turcească a fost evidenţiată ponderea speciilor mezofite – 41,2%, xeromezofitele – 24,7% şi mezohigrofitele – 11,5% (figura 2). Spre deosebire de ariile protejate situate pe platouri aici este mai mare cota hidrofitelor – 16,5% şi a ultrahidrofitelor – 6,1%.

Figura 2. Spectrul indicilor de umiditate-U (%)

Figura 2. Spectrul indicilor de umiditate-U (%)

Conform cerinţelor faţă de temperatura aerului, în flora Ariei protejate Grădina Turcească predomină speciile mezoterme – 72,6%. Cota speciilor moderat termofile este cu mult mai mică – 10,5%. De asemenea, este mică şi cota speciilor amfitolerante – 12,9% (figura 3).

Figura 3. Spectrul indicilor de temperatură-t (%)

Figura 3. Spectrul indicilor de temperatură-t (%)

În raport cu exigenţele faţă de reacţia solului (R) pentru flora Ariei protejate Grădina Turcească sunt caracteristice speciile slab acideneotrofile – 38,4%, urmate de cele eurionice (amfitolerante) – 31,3% şi de cele acid-neutrofile – 23,2% (figura 4). În general exigenţele faţă de reacţia solului în Aria protejată Grădina Turcească repetă, în mare măsură, pe cele din pădurile de deal atît doar că indicii sunt mai mari şi cresc în direcţia scăderii acidităţii.

Figura 4. Spectrul indicilor de reacţie a solului - r (%)

Figura 4. Spectrul indicilor de reacţie a solului - r (%)

Analiza geoelementelor. În flora Ariei protejate Grădina Turcească predomină speciile euroasiatice 59%, care sunt urmate de speciile europene (18%). Elementele cosmopolite (12%) sunt urmate de cele circulmpolare (4%), pontice (4%) şi adventive (3%) (figura 5).

Figura 5. Spectrul geoelementelor (%)

Figura 5. Spectrul geoelementelor (%)

Diversitatea fitocenotică. Comunităţile vegetale din Aria protejată Grădina Turcească au fost atribuite la 10 asociaţii, dintre care 4 asociaţii forestiere şi 2 asociaşii cu plante ruderale:

Impacte naturale şi antropice. În albia veche a Nistrului s-au produs schimbări esenţiale ale condiţiilor hidrologice. A scăzut nivelul apei şi au dispărut cîteva specii de plante rare. Conform Н. Смирнова-Гараева [1975], în anii 1960-1970, în albia veche a Nistrului au fost înregistrate aşa specii de plante rare: Nymphaea alba, N. candida, Nuphar luteum, Trapa natans. Cornacii (Trapa natans) ocupau mari suprafeţe. Cornacii au dispărut ca urmare a faptului că nucile au fost mîncate de către animalele din bazinul acvatic. În anul 2008, cînd am efectuat cercetările asupra acestor specii, am evidenţiat doar cîteva locuri cu puţine exemplare de peştişoară (Salvinia natans).

În rezultatul folosirii unor tehnologii neadecvate în gestionarea arboretelor natural fundamentale, în Aria protejată Grădina Turcească au apărut 33,3 ha arborete parţial derivate, 34,1 ha arborete total derivate şi 20,9 ha arborete artificiale.

În Aria protejată Grădina Turcească s-au creat 18 arboreturi cu o suprafaţă totală de 20,9 ha în condiţii necorespunzătoare staţiunii.

În ecosistemele forestiere au avut loc anumite intervenţii în timpul efectuării lucrărilor de construcţii hidrotehnice. Au fost săpate canale şi a fost afectat arboretul din aceste suprafeţe.

Conservarea biodiversităţii. Aria protejată Grădina Turcească include comunităţi forestiere caracteristice de luncă (sălcişuri, plopişuri, stejărete), comunităţi acvatice şi palustre. În rezultatul inventarierii florei a fost evidenţiat un genofond constituit din 232 de specii de plante vasculare, dintre care 21 specii de arbori, 17 specii de arbuşti şi 194 specii de plante ierboase.

În arie sunt prezente 9 specii de plante rare şi cîţiva arbori cu dimensiuni remarcabile. Lunaria rediviva şi Salvinia natans, aceste două specii de plante rare sunt incluse în Cartea Roşie a Republicii Moldova. Aşadar, Aria protejată Grădina Turcească este o suprafaţă reprezentativă de pădure de luncă caracteristică pentru pădurile din lunca Nistrului Inferior. După compoziţia floristică şi peisagistică, este o suprafaţă de pădure valoroasă.

Conform Hotărîrii Guvernului Moldovei nr. 5 din 8 ianuarie 1975, această suprafaţă de pădure a fost luată sub protecţia statului, fiind atribuită la categoria arii protejate de păduri valoroase. Prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1539 din 25 februarie 1998, această suprafaţă de pădure a fost confirmată ca arie protejată şi atribuită la categoria Rezervaţie peisagistică.

 

Solurile regiunii Copanca

O scurtă privire asupra hărții agrogeologice a regiunii dintr-o dată ne lasă impresia că chiar pe un mic teritoriu avem un covoraș foarte împestrițat de soluri. Ca să ne orientăm în această repartizare a solurilor și în general în originea lor, trebuie să ne dăm seama de dezvoltarea procesului agrogeologic în regiune chiar la sfîrșitul epocii glaciale. Pe scurt caracterizînd această dezvoltare, constatăm că regiunea noastră, începînd cu depunerea ultimului etaj de loess (adică cu sfîrșitul epocii glaciale), a trecut conservativ prin trei faze, deosebindu-se ele atît prin starea climaterică cît și prin procesul agrogeologic.

1. Faza depunerii loessului.

Era o fază cu climă uscată și vegetație de semideșert, procesul de solificare se dezvoltă anevoie, căci era împiedicat de vînturile anticiclonale care aduceau necontenit și depuneau praful mărunt, formînd etajul superior de loess, aceasta fază se numește faza de semideșert.

2. Cînd vînturile au încetat depunerea loessului s-a curmat și procesul de solificare a început să se dezvolte în condiții normale, stabilindu-se o climă și o vegetație de stepă. Procesul acesta, natural s-a dezvoltat în sensul formării cernoziomului. În această fază, toată regiunea noastră era acoperită cu un singur tip de sol – cernoziom, poate prezentînd mici variații, în ce privește conținutul în humus, putere etc. dar tabloul general agrogeologic prezenta o uniformitate completă. Faza aceasta se numește faza de stepă.

3. Faza a treia și ultima, adică care continuă și pînă în prezent este acea provocată de o mare schimbare a climei, și deci a vegetației: clima devenind mai umedă, a început pătrunderea pădurilor în stepa Copancei, iar în legătură cu această pătrundere a început și efectul ei agrogeologice asupra cernoziomului. Cernoziomul, care este fiul stepei, fiul florei ierboase, n-a mai putut rezista în noile condiții sub păduri, a început să moară, să se modifice, sa se degradeze, căpătînd treptat însușiri inerente solului de pădure. Această ultima fază pe care o numesc faza de silvostepă, fiind ea cea actuală, ne vom opri la o caracterizare a ei mai amănunțită.

În ce privește procesul pătrunderii pădurii în stepă, trebuie să avem în vedere, că pădurea nu întră în stepă deodată, și nu sub formă de masive mari, ci treptat parcă cu chibzuială, cu precauție, parcă sondînd terenul și ocupîndu-l atunci cînd este sigură de putința cuceririi. Ea trimite înainte ”echipe de recunoaștere și explorare”, care ocupă la început mici teritorii, formînd mici insule în stepă, urmînd apoi, ca teritoriile acestea mici sa se mărească, fie prin reproducere și înmulțirea pionerilor veniți, fie prin venirea ulterioară a tovărășiilor. Echipele acestea prezintă anumite tipuri de asociații forestiere care se schimbă  pe măsura dezvoltării procesului. Dintîi se stabilesc asociațiile care sunt mai puțin pretențioase, în ce privește condițiile de climă și sol, care pot suporta o climă mai uscată și un sol de tipul cernoziomului, reprezentanții cei mai tipici ai acestor asociațiuni sunt Quercus pubescens, Rhus cotinus, în asociație cu Cornus sanguinea, Crataegus, Ulmus campestris, Ulmus scabra, apoi teiul, frasinul, etc. Pe măsura întăririi acestor pioneri degradării cernoziomului, asociația se schimbă venind alte esențe cu Quercus sessiliflora cu însoțitorii respectivi. Și în fine, degradarea cernoziomului ajungînd la stadiile cele mai avansate, asociația forestieră capătă coloritul tipic cu predominarea carpenului, iar dacă permite clima și a fagului. Procesul de împădurire se dezvoltă deci treptat, trecînd prin mai multe etape. Și cu cît mai devreme a întrat pădurea în zona stepei, cu cît ea, stabilindu-se pe cernoziom, a stat mai mult timp pe acest cernoziom, cu atît cernoziomul va fi mai puternic degradat. Prin urmare, într-o zonă de fostă stepă, în care echilibru de vegetație de stepă s-a stricat, pătrunzînd pădurea, vom găsi foarte variate tipuri de sol. Aceste varietăți corespund cu mersul împăduririi. Locușorul ocupat de pădure mai înainte, astăzi îl vom constata că este mai puternic, iar cel ocupat mai tîrziu va fi degradat mai puțin. În fine locurile pe care pădurea a evitat să le ocupe, își vor păstra cernoziomul format în faza de stepă.

De aici vine caracterul împestrițat al solurilor din regiunile de silvostepă, căci avem aici, alături de cernoziom, soluri degradate în diferite stadii de degradare. Studiind regiunile de silvostepă, am găsit posibil sa deosebesc, atît pe faza morfologică, cît și climică, cinci stadii de degradare a cernoziomului, care leagă foarte clar cernoziomul adevărat și pur  provenit din degradarea cernoziomului.

Aplicînd concepția asupra silvostepei expusă mai sus la regiunea Copancei, putem constata că regiunea aceasta prezintă un caz chiar clasic pentru studierea unor asemene regiuni ca regiunea de silvostepă. Avem aici un tipic colț de silvostepă, colțul făcînd parte din toată silvostepa basarabiană avem la Copanca o regiune, în care distrugerea regimului de stepă s-a înfăptuit, deși procesul acesta încă n-are stadii avansate, ci a atins abia stadiile începătoare și aceasta se manifestă atît în vegetația regiunii, cît și în caracterul acoperișului de sol dintr-un masiv destul de mare de pădure, situat mai spre Sud de regiunea Copanca, au pătruns în regiunea noastră pionerii în procesul împăduririi. Ca de obicei, drept căi de pătrundere au servit rîpele cele mai mari ceia ce este și explicativ: lupta pe care o duce pădurea pentru a cuceri pămîntul stepei este o luptă grea, crîncenă, și pădurea reușește numai atunci, cînd dispune de condiții prielnice și mai cu seama în ce privește umiditatea solului, clima destul de uscată,  pădurea o găsește mai pronunțată tocmai în cuprinsul rîpilor, ce au brăzdat terenul regiunii, din care cele mai mari și adînci sunt: Valea Leoanei, Valea Tarnei, Valea Costișei și Valea Pietrosului. Prin aceste rîpi au început să pătrundă esențele forestiere, extinzîndu-se apoi în unele locuri chiar pînă la vîrful platformei Copanca. Pe acest vîrf găsim și acum tocmai esențele, care totdeauna joacă rolul pionerilor ca Quercus pubescens (Syn. Q. lanuginosa) și Rhus cotinus în frunte, apoi Ulmus campestris, Cornus sanguinea, Rosa, Fraxinus excelsior, Fraxinus Pallisiae, Crataegus, Quercus robur (și forma pilosa Schur). În regiunea rîpilor avem pe lîngă Quercus pedunculata (des) în unele rîpi chiar și Quercus sessiliflora Salisb. Asociațiile forestiere dezvoltîndu-se și pe platforma Copanca au reușit sa cucerească o parte din acest platou ajungînd pînă la punctul de triangulație (înălțimea de 160 m. d. n. m.) iar mai departe spre Chițcani terenul a rămas în posesia vegetației de stepă pînă în prezent.

Desigur, că a restabili ariile esențelor forestiere numai pe baza florei este greu, căci amestecul omului cu interesele lui economice în gospodăria naturii a modificat tabloul acesta.

În schimb, avem la dispoziție alt criteriu, și mai puternic și mai elocvent, caci nu se poate modifica – criteriu agrogeologic. Urmărind repartizarea solurilor în regiune putem restabili aici, cu oarecare claritate în dezvoltarea procesului de împădurire. Într-adevăr harta solurilor ne confirmă următorul tablou în ce privește versantul răsăritean, avem de-a lungul rîpilor, soluri provenite din degradarea cernoziomului. O puternică degradare constatăm, mai cu seamă, în Valea Pietrosului (stadiu al III-lea și chiar al IV-lea de degradare), adică în rîpele mai apropiate de masivul principal forestier, ce se găsește mai spre Sud de regiunea Copanca și de la care s-a extins pădurea și în zona Copanca.

De asemenea în Valea Leoanei (parte nordică a regiunii Copanca, mai depărtată de masivul forestier) solurile sunt și aici degradate, deși mai slab (stadiul al II-lea și I). În jurul acestor văi găsim, de obicei, fășii mai late sau mai înguste de soluri degradate ale căror stadiu de degradare e mai puțin avansat. Pe platforma Copanca avem, în partea ei sudică, o mare fâșie care se extinde pe spinarea platformei. Partea sudică a platformei este complet acoperită cu acest tip de sol, spre Nord însă în apropiere din punct de triangulație, de care am vorbit mai sus, solurile acestea sunt înlocuite cu solurile mai puțin degradante (stadiu I) pentru ca apoi mai spre Nord în direcția Chițcani solurile degradate să cedeze locul unui cernoziom nedegradat și puternic.

În ce privește versantul apusean al regiunii Copanca și aici în general avem aceeași stare de lucruri: rîpa mare ce se scurge în Botna (lîngă digul Botnei) cea de întîia a acaparat pădurea, solurile aici ajungînd la stadiu al II-lea și chiar al III-lea de degradare, iar în jurul ei, degradarea crește foarte repede încît pe malul înalt și abrupt al Botnei, pretutindeni, avem în definitiv soluri erodate și apropiate de tipul de cernoziom.

Cernoziomul de pe platforma este tipic dezvoltat conține pînă la 5% humus, uneori și mai mult. Pe pantă, precedentul de humus scade, și unde panta este abruptă cernoziomul își pierde treptat însușirile tipice, procentul de humus scade pînă la 2% (uneori și mai puțin), puterea orizontului se micșorează, structura granuloasă se pierde, carbonații ajung pînă la suprafață. Este deci o variație a cernoziomului, pe care am numit-o cernoziom erodat, și care se datorește stării de relief erodat. Acest erodat îl avem atît pe versantul apusean, după cum am spus mai sus, cît pe cel răsăritean. Pe cel răsăritean, o fâșie îngustă de cernoziom erodat se întinde pe malul Nistrului (Mort) de la Talmaz pînă la Copanca, apoi spre Zagorna, luînd aici o dimensiune în lățime și mai mare.

 

Demografia satului Copanca

Mînoase și, pînă secolul XIX, ferite de prezența biciului boieresc, aceste locuri atrăgeau încă de demult țărănimea sărăcită, tot felul de oropsiți, pe soldații fugari din diferite colțuri ale Rusiei, Moldovei, Poloniei. De peste Nistru veneau și se stabileau aici mai cu seamă țăranii scăpați din iobăgie. Tot aici, în această cetate tihnită și verde, își găseau refugiu de la biserica oficială credincioșii ortodocși de rid vechi – staroverii.

Pînă la anexarea Basarabiei de către Rusia, din 1812 componența etnica a satului Copanca a fost ocupata intr-o mare parte de moldoveni, ce constituiau cca. 90 % din populația satului. Iar după unificare componența etnica s-a îmbinat cu a țărilor străine. Deci, existau evrei, ruși, ucraineni, greci, bulgari, țigani, romani.

Biserica din sat era construită din piatră încă de pe timpul tătarilor. Ea exista şi în 1859, cînd satul număra 267 de gospodării cu 655 de bărbaţi şi 826 de femei. In 1862 vine din ţinutul Hersonului familia ucraineanului Ivan Komarov, apoi ale lui Orlov, Donţov, Abramov, Knîsov ş.a. Ele întemeiază mahalaua lipovenilor, care practică intens grădinăritul, la început arendînd pămînt, apoi cumpărîndu-l. Astfel se schimbă şi aspectul etnic al populaţiei, micşorîndu-se întrucîtva procentul moldovenilor.

Oricum, demografia satului înregistrează un vădit spor natural al populaţiei. Iată cum se prezintă acest tablou în cîţiva ani din prima jum. a sec. XX.


Anul     Natalitatea     Mortalitatea

1900     104 (46+58)     51 (21+30)
1910      128 (71+57)     49 (24+25)
1920      116 (66+50)     56 (25+31)
1930      155 (74+81)     44 (32+12)

În paranteze sînt indicate, respectiv, persoanele de sex masculin şi de sex feminin.

În 1933 aici trăiau în bună înţelegere şi pace 3.321 de oameni, care nu erau numai moldoveni. Cele mai frumoase gospodării le aveau Alexandru Vitman cu 13 ha de vie, Onisim Topor cu 11 ha de vie, Constantin Cocerjenco cu 3 ha de vie altoită. Peste încă cîţiva ani, în 1937, satul este compus din 885 de familii cu un număr de 3.721 de suflete - 1.789 de bărbaţi şi 1.723 de femei, dintre care 2.500 erau români basarabeni, adică 67 procente. Ruşii, ucrainenii, bieloruşii întruneau 1.060 de oameni sau 28 procente, evreii erau în număr de 102 - 2.6 procente. 32 de persoane erau de etnie elenă, 9 bulgară, 4 ţigănească.

Pînă la cel de-al doilea război mondial un grup de sociologi români, în frunte cu Dumitru Gusti, a cercetat cîteva sate, inclusiv şi Copanca, iar rezultatele investigaţiilor le-au pus la baza cărţii ”Buletinul institutului de cercetări sociale ale României, regionala Chişinău” (Vol. 2 Chişinău, 1939). Autorii cărţii făceau parte din aşa - numita şcoală monografică, întemeiată de D. Gusti, înalt apreciată de sociologii din SUA, Franța, Germania, Ungaria. În aceste cercetări ei aduc sute şi mii de date şi cifre din toate domeniile de activitate a satului. Apoi, după război, un alt grup de sociologi sovietici, fac noi investigaţii, străduindu-se să ne convingă de ”fericirea muncii colective”, care, cică, ar fi început de la 15 aug. 1940, cînd pe teritoriul Moldovei au fost instaurate legile sovietice cu privire la naţionalizarea pămîntului, conform cărora toate pămînturile, bogăţiile naturale, pădurile şi apele au fost declarate proprietate de stat. În felul acesta dacă pînă la război 1-3 ha de pămînt aveau 634 de familii sau 72,5 procente din toată populaţia satului, ceilalţi avînd mai mult (192 de familii sau 1.8 procente - 4-6 ha, 44 de familii sau 24,1 procente – 7-9 ha, 11 familii sau 1,2 procente - 10-18 ha şi 4 familii sau 0,4 procente -20-40 ha de pămînt), după război totul a fost acaparat de statul sovietic. Mai mult, cei mai buni gospodari ai satului, aşa – numiţii ”chiaburi” au fost deportaţi, iar toată averea li s-a confiscat.

Cîţiva ani mai continuă sporul pozitiv al populaţiei. Astfel, în 1948 se nasc 94 de copii şi mor 59 de oameni, în 1958, respectiv 187 şi 38, în 1962 - 195 şi 43. Mai departe, însă, situaţia începe să ia altă întorsătură. În ultimii ani numărul populaţiei a scăzut evident.

Moş Vasile Streche zicea despre consătenii săi: ”Părinţii noştri sînt născuţi aici din capul locului, de cînd Dumnezeu a lăsat nărod pe pămînt...” De altfel, după 1919 aici îşi au adăpost şi urmaşii celor 130 de suflete, care au fugit de peste Nistru iarna, pe gheață, sau vara înotînd noaptea, prin ploaie şi ceaţă.

În anul 1997, populaţia satului Copanca a fost estimată la 5699 de cetăţeni. La recensămîntul din anul 2004, populaţia satului constituia 5013 de oameni, 48.73 % fiind bărbaţi iar 51.27 % femei. Structura etnică a populaţiei în cadrul satului arăta astfel: 76.88 % - moldoveni/români, 1.70 % - ucraineni, 20.57 % - ruşi, 0.26 % - găgăuzi, 0.16 % - bulgari, 0.00 % - evrei, 0.00 % - polonezi, 0.02 % - ţigani, 0.42 % - alte etnii.

Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia la nivelul satului Copanca constituie 5138 de oameni, 48.83 % fiind bărbaţi iar 51.17 % femei. Compoziţia etnică a populaţiei satului arată în felul următor: 76.26 % - moldoveni/români, 2.00 % - ucraineni, 20.88 % - ruşi, 0.25 % - găgăuzi, 0.16 % - bulgari, 0.00 % - evrei, 0.00 % - polonezi, 0.02 % - ţigani, 0.43 % - alte etnii.

În satul Copanca au fost înregistrate 1627 de gospodării casnice în anul 2004. Membrii acestor gospodării alcătuiau 5013 de persoane, iar mărimea medie a unei gospodării era de 3.1 persoane. La nivelul satului, gospodăriile casnice erau distribuite, în dependenţă de numărul de persoane ce alcătuiesc, astfel: 20.34 % - 1 persoană, 21.82 % - 2 persoane, 17.52 % - 3 persoane, 21.51 % - 4 persoane, 11.25 % - 5 persoane, 7.56 % - 6 şi mai multe persoane.

 

Economia satului Copanca

Cu 60 de ani în urmă economia satului era într-o stare catastrofală. Locuitorii practic nu știau de mașini, chiar și de cele instalate cu aburi, de avantajele utilizării energiei electrice in diferite domenii. In agricultură nu erau utilizate secerătoarele si semănătoarele. Locuitorii prelucrau pămînturile cu ajutorul cailor, boilor înhămați la plug. În legătura cu stagnarea economiei în 1918-1924 s-a reglamentat Reforma Agrara, pentru a ameliora starea muncitorilor agrari, zilierilor-țărani care nu dispuneau de pămînt arabil si care căpătau resurse de trai prin remunerarea zilnică. Intr-o revista americană se menționa că “Moldova e foarte săraca si nu toți oamenii dețin proprietate de pămînt”. În 1812, Moldova a fost anexată la Rusia Țaristă. În secolul XIX, după anexarea teritoriului la Imperiul Rus, Moldova după volumul producției ocupă ultimul loc față de celelalte gubernii ale Rusiei. Unica ramură industrială ce se dezvoltă la un nivel înalt era industria alimentară. Munca manuală predomină în toate ramurile de producție. In perioada anilor 1949-1950, a avut loc formarea gospodăriilor (colhozurilor) mari agricole, care au contribuit la creșterea nivelurilor de mecanizare și chimicalizare a lor, la extinderea suprafețelor irigate și la ramura de realizare a științei. In afara de industrie si agricultură s-a dezvoltat transportul auto.

În 1960-1970 în URSS s-a dezvoltat electrotehnica, industria constructoare de mașini, cea chimica, industria de producere a țesăturilor de bumbac, ceea ce la rîndul său a influențat pozitiv asupra tuturor localităților din Moldova. După destrămarea URSS, în economia de piață în țară a avut loc transformări sociale, satul s-a pomenit într-o perioadă de criză economică și a dus la scăderea indicilor social-economici. La etapa actuală, în țară paralel cu dezvoltarea ramurilor tradiționale ale industriei alimentare, a luat naștere ramuri noi în industria ușoară si grea. Ramura de bază a economiei, ce asigura populația cu hrană și cu valoroase materii prime e agricultura. Datorita climei, solului, prezenței brațelor de muncă, agricultura se dezvoltă la un nivel normal (deosebit). În această localitate oamenii se ocupă cu creșterea culturilor de cîmp așa ca: legume, cereale, culturi tehnice; la fel se cresc pomi fructiferi, vița de vie.

În sat locuitorii se ocupă cu creșterea bovinelor, ce are o importanță deosebită-n producția de carne și lapte; creșterea porcilor, ovinelor caprinelor – pentru carne, lapte, piele, lînă etc. Locuitorii folosesc lîna la fabricarea covoarelor în condițiile de casă etc. În satul Copanca este mai puțin dezvoltată creșterea cabalinelor în comparație cu alte sate din Republica Moldova, care sînt folosite în domenii agricole si de tracțiune. O parte din locuitorii satului Copanca se ocupa cu apicultura o îndeletnicire străveche din moși strămoși. Produsele finite sînt mierea, ceara, propolisul, care se folosesc în alimentație, medicină și alte domenii. Majoritatea gospodarilor apicultori produc o cantitate de mere de la 500 l pînă la cîteva tone în condiții de casă. După cum am menționat mai sus este dezvoltată viticultura, dar la nivel mai jos spre diferența de pînă-n anii 1990. Albinele joacă un rol important la polenizarea florilor, contribuind la dezvoltarea producției agricole.

copanca-logo

 

Site-ul Copanca.Info nu pretinde pentru a purta statutul de site-ul oficial al satului Copanca, raionul Căușeni, dar este o realizare a unei idei creative.